Pe 10 mai, îi scriam lui Cami Cavadia acest mesaj: „Dragă Cami, am citit Vina! Am început-o azi noapte și nu am mai lăsat-o din mână până spre dimineață, când se luminase. M-au răvășit întreaga poveste și personajele. Încă mă gândesc la ele. Când o să-mi adun cuvintele, o să scriu despre ea. Curând… Te îmbrățișez și felicitări din toată inima!”
Era a doua zi după ce Camelia Cavadia lansase romanul „Vina”. Am fost printre primii cititori ai cărții și nu am crezut că momentul când o să-mi adun cuvintele este abia la sfârșitul anului, când primul tiraj din „Vina” este epuizat, iar Cami scrie deja a doua carte.
Pe Cami o cunosc de mulți ani. La început datorită unei colaborări profesionale și, mai târziu, grație pasiunii pentru cărți pe care am descoperit-o când și-a lansat blogul carticusuflet.ro. Atunci am aflat că avem preferințe de lectură comune (Jonathan Franzen, Haruki Murakami, Jonathan Coe, Ian McEwan etc) și am vorbit mult despre autorii noștri favoriți. Iar adevărata supriză a fost când Cami mi-a spus că scrie un roman. Am fost, evident, la lansarea romanului „Vina” (am chiar și autograf), iar seara abia am așteptat să mă așez confortabil în pat și să încep cartea. După cum i-am scris și ei în mesaj, nu am mai lăsat-o din mână până dimineața. Era sâmbătă seara, târziu, așa că mi-am dat voie să fac o noapte albă cu romanul ei, dând pagină după pagină și așteptând deznodământul .
Nu o să scriu mult despre acțiunea cărții, pentru că nici mie nu-mi place să citesc despre cărți povestite. O să scriu despre ce am simțit când am citit-o și despre protagonistul Thomas H.
Thomas H. este acel personaj pe care-l știm cu toții. E imposibil să nu-l fi văzut prin familie, rude, vecini, prieteni. E acel bărbat care nu știe ce să facă atunci când viața lui este așezată, împlinită și are o familie fericită. E bărbatul pe care succesul îl distruge, zi de zi, cu fiecare promisiune încălcată, cu fiecare gând nespus, cu fiecare scenariu pe care-l face pentru a-și acoperi slăbiciunile. E bărbatul care primește șanse, dar de fiecare dată alege altceva care să-l îndepărteze de cei pe care-i iubește. În acest caz… alcoolul.
Dramele lui interioare, vina de a le fi făcut rău celor din jur m-au făcut să oscilez pe parcursul întregului roman între a-l urî, a-l înțelege, a încerca să-l simpatizez, sentimente care se schimbau și se înlocuiau adesea unul cu altul. Curiozitatea de a vedea dacă și cum își va ispăși vina m-a făcut să nu las romanul din mână și să-l citesc într-o noapte. În final, ce pot spune despre Thomas H. este că nu am cum să-l uit, iar acest lucru mi se pare foarte important pentru un autor debutant – să creezi un personaj puternic, care să-și urmărească multă vreme cititorii. O să scriu mai jos un pasaj despre Thomas H., care se regăsește chiar pe prima pagină a cărții.
„Thomas H. avea 54 de ani, dar arăta de cel puțin 65. Se considera un mare ticălos în viață și spera ca zilele ce-i mai rămăseseră de trăit să-i provozce la fel de multă suferință precum adusese el altora. În majoritatea timpului, aburii alcoolului îl împiedicaseră să facă diferența, dintre realitate și visare și, fără supărare, îi păreau totuna. Mai nou, prietena și inamica sa cea mai statornică, băutura, începuse să-i provoace greață. Nu știa cât avea să se mai poată baza pe sprijinul ei și uneori se simțea paralizat de frică la gândul că ar putea rămâne singur în fața existenței lui amăgitoare. Știa că nu i-a mai rămas dram de voință pentru a căuta o cale de salvare, iar confruntarea cu propria-i conștiință îi dădea, pur și simplu, fiori reci pe șira spinării.”
Povestea lui Thomas H., scriitor de succes, care nu știe să accepte fericirea de a avea tot ce și-a dorit și de a se bucura de oamenii frumoși din viața lui vă va prinde ca într-un carusel de emoții și așteptări. Iar Camelia Cavadia le drămuiește în așa fel încât să așteptăm finalul cu foarte mare curiozitate.
Scriu mai jos câteva din fragmentele mele preferate din „Vina” și vă recomand să citiți acest roman. Nu e unul „ușurel”. În fond, este o poveste despre pierderi și ispășire. În schimb, este o carte profundă, în care veți regăsi drame familiale și consecințe care se repercutează asupra tuturor celor implicați, indiferent că au avut sau nu vreo vină. Romanul este publicat de Editura Trei.
„Au devenit din nou prieteni abia după ce au înțeles că oamenii greșesc atunci când își doresc să fie ca-nainte. Și asta pentru simplul fapt că niciodată un lucru nu mai poate fi la fel. Timpul care trece nu ne găsește niciodată la fel cum ne-a lăsat, experiențele de orice fel își pun amprenta peste noi și în fiecare zi devenim alții. Mai buni, mai răi, mai înțelegători, mai triști, mai veseli, dar niciodată la fel.”
„Se uita la bucatele aburinde, învăluite într-o căldură transparentă. Un val de duioșie îi explodă din piept și-l făcu să plângă zbuciumat. Plângea des în ultimul timp, dar în felul lui se bucura că poate face măcar acum acest lucru. În trecut, ar fi dat orice să scoată doar o lacrimă și să spele cu ea amărăciunea ce pusese stăpânire pe el. Dar acum, după ce avusese timp să plângă-n voie, simțea cumva că lacrimile-i erau pe sfârșite, ca și cum tot ce fusese de plâns se plânsese, tot ceea ce fusese de ispășit se ispășise, iar lacrimile ce-i izbucneau acum cu putere făceau parte din ultima redută.”
„Totul se întâmplă încet, pe nesimțite și odată ce ai greșit azi, îți e ușor să greșești din nou mâine. După care, aproape că nu-ți mai dai seama. Deja ți-e la îndemână să greșești.”
„Depresia e cel mai viclean animal de pradă. Te pândește, te amușină, te atrage în colțuri întunecoase, unde te acoperă cu mantia ei haină, te înghesuie în colțuri strâmte și neprimitoare, unde îți dă lovituri scurte și sigure, exact în punctele tale vulnerabile. (…) Toți cei care încearcă să-ți vorbească și să te scoată din starea de letargie sunt doar niște păpuși ascunse după cortina transparentă a nimicului din sufletul și mintea ta. Dau din gură, gesticulează, dar nimic din ceea ce fac și spun nu ajunge cu adevărat la tine.”
Dacă v-a plăcut acest text, mă puteți urmări și pe Facebook Coiotul relaxat
