Recunosc că dacă nu ar fi luat Premiul Nobel pentru Literatură, nu cred că aș fi citit vreo carte a lui Patrick Modiano, pentru că nu auzisem de el. În condițiile date însă, mai ales că s-au tradus foarte multe la noi, mi-am cumpărat Strada Dughenelor Întunecoase și chiar așteptam să am puțin timp să o citesc. Am ales-o pentru că a luat Premiul Goncourt și pentru că e cel mai cunoscut roman al scriitorului francez.
Cu gândul că e un roman care se citește greu (ce ne-am face fără prejudecăți!), l-am deschis și m-am mai uitat la ceas după vreo oră. Era miezul nopții și mi-am zis că pot să citesc în continuare, a doua zi fiind weekend. Pe la 3 noaptea am dat și ultima din cele 200 de pagini ale cărții. Am închis-o și m-am gândit că e o artă să vorbești despre istorie în cuvinte simple, povestind despre destinele complicate și triste ale unor oameni din Parisul ocupat de naziști.
Acțiunea romanului începe în anul 1965, când domnul Hutte își închide agenția de detectivi particulari. Singurul lui angajat este un bărbat care suferă de amnezie și căruia, cu 10 ani în urmă, îi făcuse rost de acte civile pe numele Guy Roland. După închiderea agenției, Guy începe o anchetă de unul singur, pentru a încerca să-și afle adevărata identitate. Plecând de la un fir extrem de fragil – cineva îi spune că mai demult l-a văzut într-un anumit anturaj – protagonistul află un nume și un eveniment care urmează și pornește în căutarea trecutului. Pas cu pas, l-am însoțit pe străzile Parisului, în cafenele, apartamente, colțuri întunecate, întâlnind oameni care mai adăgau câte un detaliu poveștii. Ipotezele care păreau că-l duc pe drumul cel bun se schimbau deodată când mai apăreau alte nume, alte adrese, ale situații din timpul Ocupației.
Pe măsură ce citeam, pe lângă curiozitatea de a afla cine e de fapt Guy, mă încerca un sentiment de nostalgie legat de trecut. Pentru că istoria personală a fiecărui om rămâne undeva, în câteva fotografii, pe care alți oameni mai târziu le vor descoperi și vor încerca să afle mai mult despre trecutul lor, despre familii sau despre povești de iubire trecute. Măiestria lui Modiano în acest roman este în a imagina un personaj amnezic, care, prin povestea lui, spune povestea unei epoci. Teama și nesiguranța de dinaintea și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial guvernează destinele oamenilor aflați în Paris. Mai ales când aceștia sunt emigranți ruși, greci sau din America de Sud.
Din poveste în poveste, din om în om, Guy începe să deslușească amănunte din trecutul său. Cu două fotografii în buzunar, cărora pe parcurs li se alătură și altele, întâlnește tot felul de oameni care-i povestesc despre viețile frumoasei rusoaice Galina Orlow care emigrase în America și-și luase numele Gay Orlow, a bogatului englez Freddie, a cărui familie era din Mauritius, și a delicatei franțuzoaice Denise. Ce legătură are el cu ei? Începe să-și amintească frânturi, pe care va reuși să le pună cap la cap și să găsească răspunsurile. Nu știm însă cât de veridică poate fi această poveste și cât e vorba de imaginația lui și încercarea disperată a lui Guy de a afla cine este. De fapt, cred că nici nu contează. Care ar mai fi darul ficțiunii, atunci? Ce mi-a plăcut foarte mult la Strada Dughenelor Întunecoase este sentimentul de nostalgie transmis. Și faptul că, după ce închizi cartea, nu ai cum să nu te întrebi, la fel ca și protagonistul, ce rămâne de fapt din această viață? Câteva fotografii îngălbenite păstrate în vechi cutii de ciocolată sau de biscuiți? Sau depozitate într-o cămară dintr-un apartament vechi, arhivate în dosare pentru fiecare an?
La final, notez un un fragment din carte, care mi-a plăcut mult.
„Ciudați oameni. Dintre cei care nu lasă în urma lor decât un fum care se destramă de îndată. Discutam adeseori cu Hutte despre ființele acestea, ale căror urme, la un moment dat, se pierd. Într-o bună zi apar brusc din neant și se întorc tot acolo, după ce vor fi sclipit din câteva paiete. Regine ale frumuseții. Băieți chipeși. Fluturi. Cei mai mulți dintre ei, chiar atunci când trăiau, nu aveau mai multă consistență decât un abur care nu se va condensa niciodată. Astfel, Hutte îmi dădea drept exemplu un individ pe care-l numea «omul de pe plajă». Omul acesta își petrecuse patruzeci de ani din viață pe diverse plaje sau pe malul piscinelor flecărind amabil cu vilegiaturiștii și cu bogătașii trândavi. Prin colțurile și-n ultimul plan al câtorva mii de fotografii de vacanță, apare și el în costum de baie, dar nimeni n-ar putea spune cum îl cheamă și de ce se află acolo. Și nimeni n-a observat că într-o zi a dispărut din fotografii. Nu îndrăzneam să-i spun lui Hutte, dar am crezut că «omul de pe plajă» eram eu. De altfel, n-ar fi fost uimit dacă i-aș fi spus asta. Hutte repeta că, în fond, cu toții suntem «oameni de pe plajă» și că «nisipul nu păstrează decât câteva clipe urma pașilor noștri».”
Romanul „Strada Dughenelor Întunecoase” de Patrick Modiano este publicat de Editura Humanitas Fiction.
