De la ședința de terapie de miercurea trecută, am reținut fraza „Să nu uităm că darurile adevărate sunt cele în spatele cărora nu se ascunde niciun troc emoțional.” Mi-a prins atât de bine în ultimele zile și cred că îmi va folosi și pe viitor. La ședința de data trecută, era vorba despre a da și a primi. Două acțiuni despre care Olivia îmi spusese că sunt în strânsă legătură cu a cere și a refuza, despre care vom vorbi astăzi.
„Atunci când primești, îți dai voie să te bucuri de ceea ce primești știind că meriți, dar și fiind apt să ceri ce vrei sau să refuzi dacă nu poți da. Primesc, și acest lucru mă încarcă pozitiv și mă bucură. Pot astfel să dăruiesc, știind că pot refuza dacă ceva e prea mult sau prea greu pentru mine. Și nu uit să cer dacă vreau să am șansa de a primi ceea ce vreau”, spune Olivia Mocanu, psihoterapeut.
De multe ori prefer să nu cer și asta nu doar când e vorba de oameni cu care nu am o relație strânsă, ci chiar și când e vorba de cei apropiați. Cum putem să cerem ceva celorlalți fără a ne pune o mie de întrebări înainte?
A cere în relație cu sine nu exclude capacitatea de a cere celuilalt. Când nu ești sigur pe tine sau pe relație, ai tendința de a cere de la tine, ca să îți/îi demonstrezi că poți singur. Dar e doar o frică de atașare, de deschidere, în strânsă legătură cu a nu ști să primești. Și cu teama de a fi refuzat. „M-a dezamăgit atât de des, că nu mai pot să cred în ce îmi oferă azi!”
Exact. Nu cred că e cineva care nu a gândit măcar o dată ce ai spus mai sus legat de încredere și dezamăgire. Și atunci, cum putem formula o cerere rezonabilă, dacă o pot numi așa?
O cerere acceptabilă poate veni sub forma unei propuneri care nu impune, nu ordonă, nu conține plângeri și reproșuri, nu sună dependent așa că permite și refuzul. Seamănă mai mult cu o invitație.
Înțeleg că, de fapt, atunci când cerem ceva, e bine să ne așteptăm și la varianta că vom fi refuzați? Sau să ne obișnuim cu acest gând?
Cu cât ne este mai greu să acceptăm un refuz, cu atât mai greu ne va fi să formulăm o cerere, dar și să refuzăm noi înșine pe cineva. Trăim cu tot felul de convingeri iraționale cu privire la efectul unui refuz: că se va deteriora relația, că vom declanșa o tensiune sau o agresiune, o respingere sau o pedeapsă.
Și dacă ne aflăm de partea cealaltă? În care ni se cere ceva și ne vedem nevoiți să refuzăm, cum să facem să nu-l supărăm pe celălalt?
E indicat să înțelegem importanța unor refuzuri categorice. Ar fi bine ca acestea să funcționeze ca niște lumini sau linii de demarcație, ca niște jaloane clare în orice relație. Ne vor feri relația de frustrări, de evitări, fugi sau agresivități mascate. Iar un refuz voalat și indirect, dar generalizat, nu va reuși să înlocuiască un mic refuz clar și la obiect pe care nu am reușit să îl spun la timp.
Poți să-mi dai câteva exemple, te rog?
„Nu e ok să întârzii și să nu mă anunți!” are mai multe șanse să fie auzit decât „Așa întârzii tu mereu! De acum îmi fac program singur/ă!” E important, de asemenea, să putem refuza gesturi care ne împovărează, pentru a nu cumula epuizări și frustrări ce pot atrage după sine reproșuri și pedepse inconștiente. „Îmi faci și mie bagajul, te rog?” „Nu. Am multe de făcut pentru plecarea de mâine.”
Mai sunt situații în care un prieten sau cineva din familie îți cere ceva și nu ai cum să-l ajuți. Nu mă refer la situații concrete, cum sunt cele de mai înainte, ci la diverse probleme care nu îți aparțin și pe care se așteaptă să le rezolvi tu. Ce e de făcut în astfel de cazuri?
Și mai important mi se pare să poți refuza sentimente care nu îți aparțin și care îți limitează libertatea de funcționare și de viață. Sunt acele momente în care ajungi să te simți neputincios, legat de mâini și de picioare și foarte vinovat. Ar fi de preferat să putem înapoia celuilalt sentimentele pe care le aruncă asupra noastră: „Nu mă simt responsabil pentru suferința ta!” „Las în seama ta decizia de a face ceea ce e mai bine pentru tine!” „Înțeleg dezamăgirea ta, dar nu pot face ce vrei tu. Aceasta este limita mea.”
Echilibrul în relații, în toate relațiile, chiar și cu noi înșine, vine din maleabilitatea și din alternarea reacțiilor noastre de a da, a primi, a refuza și a cere, din flexibilitatea de a ne afla în fiecare dintre aceste poziții.
Olivia Mocanu este psihoterapeut formator în cadrul Societății de Psihoterapie Experiențială, supervizor. A absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea București în 1997, formarea ca psihoterapeut SPER în 2000 și Masterul de Psihoterapie și Psihodiagnostic în 2002 la Universitatea București. Are 17 ani de experiență psihoterapeutică experiențială în practica individuală și de grup. Este specializată în psihoterapie individuală cu adulți, cupluri, familie, în consilierea copiilor și a a dolescenților, grupuri de dezvoltare personală sau formative, adicții și dependențe, art terapie și psihogenealogie.
Date de contact: oliviamocanu@gmail.com, Facebook, 0722.855.232
