Ședința de terapie cu Olivia (6): Cu like-ul la psiholog

Cum ne aflăm în epoca like-urilor (mai puțin tatăl meu, coiot pensionar, care abia azi a învățat să trimită mms-uri și am telefonul plin cu crizantemele înflorite din curtea lui), aveam câteva nedumeriri legate de acest subiect și am zis să-mi duc like-ul la psiholog. Pe scurt, sunt oameni care-mi spun: „ți-am dat like la postarea aia, tu de ce nu mi-ai dat?” Păi știi, că n-am văzut, că n-am stat pe Facebook. „Aaa, nu, de fapt nu te interesează ce fac eu.” Păi cum nu mă interesează, dacă te-am sunat să văd ce mai faci. „Da, dar pe Facebook?” Mi-a venit să-i scriu o scrisoare lui Zuckerberg, pentru că tot sunt la modă acum scrisorile pe Internet, să-i spun că nu mai înțeleg nimic din algoritmii lui și că se învrăjbesc oamenii între ei. Și totuși, în viață totul e un schimb? Dai, primești, nu dai, nu primești? Da, știu, e de râs să te duci cu laicu’ la terapie, dar aveam nevoie să înțeleg ceva din tot haosul ăsta cu ce oferi, ce primești…

Așa că am început discuția cu Olivia de la cel mai banal lucru pe care-l putem oferi celor de lângă noi: un click. E drept, că mi-a fost cam rușine să mă duc cu tema asta, dar la psiholog zici tot acolo ca să te „limpezești la cap”. Ei, și de unde mă gândeam eu că aflu rapid un răspuns și gata, m-am trezit într-o problematică mult mai complicată, pe care o voi începe acum și o voi continua și în ședința de miercurea viitoare. Așadar, este vorba despre a da și a primi, a refuza și a cere. Patru verbe a căror legătură atât de strânsă nici nu am bănuit-o până acum.

„Echilibrul în relații, în toate relațiile, chiar și cu noi înșine, vine din maleabilitatea și din alternarea reacțiilor noastre de a da, a primi, a refuza și a cere, din flexibilitatea de a ne afla în fiecare poziție. O poziție corectă și sănătoasă  într-o relație de orice fel este cea în care pot să dau, dar și să primesc, pot să dau, dar și să refuz, pot să dau, dar și să cer”, spune Olivia Mocanu, psihoterapeut.

Astăzi, despre A DA și A PRIMI

Pentru început, spune-mi ce e de făcut atunci când un om îmi reproșează că nu-i ofer suficientă atenție, deși eu nu cred asta?
Când îți spune acest lucru îți semnalizează de fapt că el are nevoie de mai multă atenție. Nu cred că e cazul să îl interpretezi ca pe un reproș, ci ca pe o cerere. Ar fi important să afli cum ar vrea să primească atenție, ce ar dori să faci concret, pentru a simți că îi acorzi atenție. E un exercițiu bun de conștientizare pentru amândoi. Tu o să afli care e nevoia specifică, dacă oferi sau nu, iar celălalt va trebui să afle dacă ceea ce îți cere este potrivit pentru rolul pe care tu îl ai în viața lui.
Relațiile noastre cu ceilalți se întemeiază pe un fond inconștient de dorințe, goluri, temeri, asocieri, nevoi și așteptări. Sună cinic, însă e o realitate și, din păcate, nu reușim să o controlăm conșient. Iar sentimentele noastre, bazate pe atracții și respingeri, afinități și incompatibilități, nu ne ajută deloc să păstrăm o distanță rezonabilă între fuziune și autonomie.

Sunt relații speciale, pe care fiecare le are, cu familia, cu cei apropiați, dar uneori chiar aceștia sunt cei care reproșează.
Nevoia naturală de a fi atașat sau apropiat de cineva conduce de foarte multe ori la a confunda sentimentele nutrite pentru acea persoană cu granițe invizibile ce trebuie să existe în fiecare relație pentru a nu deveni intruzivi sau pentru a nu ne simți obosiți, folosiți, manipulați. Pentru a nu lăsa ca relația să anuleze individul.

Care sunt aceste granițe?
Mă implic și mă atașez într-o relație de cuplu, dar cum să fac să nu mă pierd, să nu simt că doar eu hrănesc relația, să nu cred că celălalt e identic cu mine și „o să știe ce vreau că doar și eu știu ce vrea el”, să nu pierd relația cu mine confundându-mă cu celălalt? Sau cum să fac ca părinte să îl ajut și să îl susțin pe copilul meu, fără să cred că eu știu mai bine ce e mai bine pentru el? Cum să ascult nevoia unui prieten fără să îi ofer soluțiile și ajutorul pe care eu (nu el) mi l-aș dori într-o asemenea situație?

Totuși, cu toții vrem să ajutăm pe cel de lângă noi care are nevoie…
Toți trăim cu senzația că suntem foarte ofertanți prin relații, că suntem atenți și știm să dăm celuilalt ceea ce are nevoie. Zici că e populat pământul doar cu altruiști! Deși motivați de cele mai bune intenții, nu întotdeauna reușim să dăruim corect.

Ce înseamnă să dăruim corect?
Uneori dăruim ceea ce vrem să primim. Sunt clasice distorsiunile dintre soți: EA: „Când vine acasă sunt mereu interesată de cum și-a petrecut ziua, cum s-a simțit. Vreau să simtă că îl ascult și îl înțeleg!” EL: „Cum intru în casă, nu mai am o clipă de liniște! Trebuie să îi spun tot în amănunt. Pentru un pic de intimitate mă fac că mă uit la televizor sau deschid computerul. Să stau și eu un pic cu gândurile mele!”

Și în acest caz, în oricare poziție ne-am afla, cum să-i spunem persoanei de lângă noi fără să se supere că poate avem alte nevoi?
Cât se poate de direct și cerând întotdeauna feed-back-ul celuilalt. Ca să păstrez exemplul: „Vrei să îmi povestești cum a fost ziua ta?” Sau… lăsându-i libertatea să aleagă. Dar și el ar putea refuza, de genul: „Aș vrea să stau puțin cu gândurile mele, singur.”

Alt exemplu în care nu dăruim corect?
Există situații în care darurile devin cereri.„Ia-ți haina! Pune-ți fesul! Ai grijă să mănânci!” Sunt vizibile intențiile pozitive ale părinților, însă copilul trebuie să respecte nevoia adultului, nu decizia sau opțiunea lui. Și nu va învăța din experiența proprie.

Acum pun și eu o întrebare din aia de modă veche – cum să ia copilul  deciziile singur? Întreb doar, că pe vremea când eu eram copil, nu prea deschideam gura în fața adulților…
Îl atenționăm asupra efectelor, dar îl lăsăm să decidă, dacă are vârsta potrivită, mai ales că la vârstele anterioare i-am explicat de ce e necesar să facă ceea ce cerem.
La trei ani îi spunem că afară e frig și dacă nu își pune fesul (singur) îi vor îngheța urechile (că doar n-o să fim prăpăstioase să îi spunem că va răci). La opt ani, îi amintim că e iarnă și că urechile roșii nu sunt cele mai drăgălașe. Ce zice de fes?

Mai sunt cazuri în care nu dăruim corect? (Nu m-am gândit până acum niciodată la aceste abordări)
Se întâmplă ca darurile să devină obligații. „Trebuie să mergem la nunta lor, că și ei au fost la noi!” „La câte fac pentru voi, merit măcar atâta lucru!”

Aaah, de câte ori n-am auzit asta!!! Aici chiar mi se pare dificil…
În cazul acesta, chiar trebuie să ne gândim ce/cum vrem să dăruim. Să nu uităm că darurile adevărate sunt cele în spatele cărora nu se ascunde niciun troc emoțional.

M-am lămurit pe ansamblu cum e cu a dărui. Să trecem la cealaltă parte a discuției. Cum stă treaba când vine vorba să primim ceva? În paranteză fie spus, aici totul mi se pare fără probleme.
Nici a primi nu e foarte ușor. De câte ori răspund oamenii cu un simplu „mulțumesc!” clar și prompt, fără nicio ezitare și nicio diversiune și, mai ales, fără să se simtă datori să întoarcă, la rândul lor, complimentul? Fără: „A! Mulțumesc, dar e veche! O am de cel puțin trei ani.” Cât de ușor primim un refuz sau o repoziționare a cuiva în relație? „Nu mai vreau să mergem la mare! Anul acesta îmi doresc să ajungem la munte!” Auzim cumva că își exprimă o nevoie, că deja e tensionat de renunțarea de sine din anii precedenți?

Mie îmi place să primesc ce-mi doresc (da, știu, atitudine de coiot răsfățat). Și accept destul de greu când schimbările nu vin de la mine.
Și aici e de discutat. Cât de repede ne adaptăm când celălalt vine cu idei și propuneri noi?„Hai să renunțăm la plimbarea în parc și să mergem la piscină!” Intră în funcțiune imediat teama de a schimba, nevoia de a păstra ceea ce avem deja, ceea ce cunoaștem și ni se pare mai comod. Și apare tendința de a nu primi spontaneitatea și energia noului aduse de celălalt.

Da, mi se pare mai simplu așa. Un fel de zonă de confort, din care nu e chiar ușor să ieși. O să mă gândesc la ce ai spus referitor de „noul” adus de ceilalți și nu de mine. Mi-a mai trecut ceva prin cap, apropo de a primi. Dacă mă întreabă cineva „vrei să te ajut?”, primul impuls este să refuz…
Uneori devenim evazivi din nevoia de distanță, de spațiu intim. Sau pare mai ușor să facem singuri, pentru a nu ne simți datori sau pentru a nu se trezi sentimentul de a nu merita. A primi înseamnă a fi deschis, a te lăsa invadat, a accepta din toată inima, a păstra. Și acest lucru se realizează când nu te temi să îți pierzi granițele și integritatea, ci devii permeabil, știind că granițele în relații sunt flexibile și dinamice. Trăind conștient de sine, le modifici și le reașezi permanent.

Poate că sună naiv, dar mă întreb ce mai greu, să primești sau să oferi?
E mult mai ușor să oferi din suflet, ca o ofrandă și fără vreo strădanie. Atunci când primești, îți dai voie să te bucuri de ceea ce primești știind că meriți, dar și fiind apt să ceri ce vrei sau să refuzi dacă nu poți da. Primesc, și acest lucru mă încarcă pozitiv și mă bucură. Pot astfel să dăruiesc, știind că pot refuza dacă ceva e prea mult sau prea greu pentru mine. Și nu uit să cer dacă vreau să am șansa de a primi ceea ce vreau.

(continuarea miercurea viitoare despre „a cere și a refuza”)

Olivia Mocanu este psihoterapeut formator în cadrul Societății de Psihoterapie Experiențială, supervizor. A absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea București în 1997, formarea ca psihoterapeut SPER în 2000 și Masterul de Psihoterapie și Psihodiagnostic în 2002 la Universitatea București. Are 17 ani de experiență psihoterapeutică experiențială în practica individuală și de grup. Este specializată în psihoterapie individuală cu adulți, cupluri, familie, în consilierea copiilor și a a dolescenților, grupuri de dezvoltare personală sau formative, adicții și dependențe, art terapie și psihogenealogie.
Date de contact: oliviamocanu@gmail.com, Facebook, 0722.855.232