Vreau să spun de la început că nu am copii. Așa că poate sunt întrebări destul de importante pe care
le-am omis, pentru că „din afară” se văd altfel lucrurile. Am în jurul meu, însă, mulți copii și, mai ales, părinți care se confruntă cu aceeași problemă: cum să-și potolească micuțul atunci când se pare că nu-i mai intră nimeni în voie sau nu-i mai place nimic.
Ideea articolului pentru ședința de terapie de azi a pornit de la o discuție cu o prietenă care are un băiețel de patru ani. „Astăzi s-a aruncat pe jos în magazin, că nu am vrut să-i cumpăr ce voia. În altă zi a mușcat-o de mână pe educatoare. Țipă în loc să vorbească. Mă rog de el încontinuu să mănânce. Vrea tot timpul să fie ca el.” Un alt prieten îmi spune că el și soția lui au momente când fetița lor de doi ani îl ia pe „nu” în brațe și s-a rupt filmul. „A descoperit puterea lui nu și cu greu o scoatem din stările când nu-i mai convine nimic.” Nu mai spun de băiețelul altei prietene care trebuie luat pe sus de la locul de joacă, pentru că dacă încerci să-l iei de mână se tăvălește pe jos…
Am asistat și eu la astfel de scene. Le-am privit cu îngăduință, pentru că îmi spuneam că sunt simpatici… pentru câteva ore cât stăteam eu cu ei, da, erau. Însă cu mai puțină toleranță îi privesc pe copiii care se cocoață peste tot în tren sau vin și trag de cartea pe care o citești, iar părintele nu reacționează, sau pe cei care țipă în restaurante, iar părinții stau impasibili (deși există atâtea locuri pentru copii) etc.
Așa că mi-am chestionat prietenii ce să o întreb mai departe pe Olivia și, în mare, cam toți mi-au spus că vor să afle ce vrea să transmită un astfel de comportament, dacă e doar o perioadă, când trece, ce să facă ei ca părinți ca să ia deciziile cele mai bune, cum e cu metodele vechi în care noi, ca și copii, mai luam și câte-o palmă la fund… Olivia mi-a vorbit despre criza de negativism a copilului cu vârsta între 3 și 5 ani.
Uneori mă gândesc că cea mai mare forță a Universului ar putea sta în scâncetul unui copil. Are, cumva, capacitatea de a modifica comportamentul adulților din jur. Și, de la o vârstă, copiii știu acest lucru, mi-a spus Olivia la începutul discuției noastre.
Cum și când încep să apară reacțiile de opoziție ale micuților?
Pentru ei totul începe ca o condiționare – dacă plâng, mama va veni să vadă ce se întâmplă și se va ocupa de nevoia lor. Chiar și atunci când nevoia e doar o atenție. Și e natural să fie așa. Mama e aproape complet conectată la copil și acest lucru îl menține în siguranță pe cel mic. Și el e dependent și conectat la mamă și, până pe la 2-3 ani, e sensibil la reacțiile mamei, se supără sau râde cu aceasta.
Treptat , gândirea copilului se încarcă de o subiectivitate egocentrică, află că adulții vor face orice dacă plânge sau că trebuie să plângă și să ceară ca să obțină ce vrea. În plus, lumea e văzută dintr-un singur punct, dintr-o singură perspectivă: a lui. De aceea e mai important că vrea ceva și mai puțin important că mama îi spune că nu e potrivit. E mai orientat spre o soluționare practică (spre a obține înghețată) și mai puțin pe aflarea adevărului mamei (că riscă să răcească sau să îl doară burtica). Așadar, pe la 2-3 ani, copiii învață să facă tranzacții afective. Manipulează prin afectivitate exagerată sau prin opoziționism – se pun pe plâns și pe dat din picioare.
Există anumiți factori care determină instalarea acestei stări de negativism?
Opoziționismul copilului se naște în funcție de gradul de organizare a mediului în care trăiește. Dacă e un mediu improvizat (lasă că vedem noi cum ne descurcăm), fără reguli constante (azi merge așa, de mâine facem cum trebuie), fără un program (se culcă mai târziu), cu tensiuni sau agresiv prin ceva (mama și tata nu sunt pe aceeași lungime de undă și nu au ajuns la consens), copilul va reacționa prin neliniște și disperare sau prin răsfăț și încercare de control. Mai ales în mediul cunoscut, în cel în care i se întărește comportamentul sau în cel în care are un model similar în conduita unui adult și sunt păreri divergente. Ca o paranteză, de aceea rugăm bunicii să nu-și saboteze propriii copii când aceștia încearcă să impună o regulă.
Reiau ce mi-ai spus mai înainte: pe la 2-3 ani, copiii manipulează prin afectivitate exagerată sau prin opoziționism. Când încep să crească, ce se schimbă?
Spre 4 ani, copiii își lărgesc experiența de viață și învață să aprecieze conduitele celorlalți (atenție la modelul oferit!) și să se autoaprecieze în funcție de reguli. Nevoia lor de expansiune crește, la fel și nevoia de libertate și sunt mai conștienți de dorințele și interesele lor (dar nu sunt prea realiști în evaluarea forțelor), drept pentru care crește mult spiritul de inițiativă. Uneori, prea mult și intervine adultul prevăzător (prea anxios câteodată) care, în încercarea de a-i proteja, le creează o frustrare. De aici, reacția de negativism, de dezadaptare (frustrarea că au fost întrerupți) sau de inadaptare (încăpățânare, agresivitate dată de dificultatea de a face față).
Cum de e așa sensibilă această perioada?
E o perioadă foarte importantă în dezvoltarea copilului. E un moment de dezvoltare pe toate planurile, iar micuțul trebuie susținut în interese și dorințe, încurajat în inițiative. Toți ne dorim copii curajoși, creativi și cu încredere în ei.
Doar că ar fi adaptativ și pentru ei să devină capabili de atenție și răbdare, de a trece prin rațional o inițiativă riscantă pentru a învăța treptat și despre efecte și a fi capabili mai târziu de responsabilizare personală. De aceea se zice că efectele crizei de negativism se văd în adolescență, când comportamentele riscante sunt la fel, dar riscurile diferă.
Ce-i de făcut?
Am discutat despre condițiile de mediu deja. Pedagogia tradițională propune un model de recompense și pedeapsă, relativ funcțional. Psihologia pozitivă propune să încurajăm comportamentul dorit și să îl ignorăm complet pe cel nedorit. Un curent pedagogic mai liberal propune să-l ajutăm pe cel mic să perceapă riscul și să se confrunte cu ceea ce-și propune pentru a învăța singur. Există și o practică a deturnării atenției înainte de a intra în criză. E important de văzut că toate modelele au efecte pozitive, chiar dacă au și hibe. Alegerea unuia e importantă și e realist să credem că ea se va face în funcție de dorințele și traumele părinților.
Olivia Mocanu este psihoterapeut formator în cadrul Societății de Psihoterapie Experiențială, supervizor. A absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea București în 1997, formarea ca psihoterapeut SPER în 2000 și Masterul de Psihoterapie și Psihodiagnostic în 2002 la Universitatea București. Are 17 ani de experiență psihoterapeutică experiențială în practica individuală și de grup. Este specializată în psihoterapie individuală cu adulți, cupluri, familie, în consilierea copiilor și a a dolescenților, grupuri de dezvoltare personală sau formative, adicții și dependențe, art terapie și psihogenealogie.
Date de contact: oliviamocanu@gmail.com, Facebook, 0722.855.232
