Se făcea că era o zi însorită de toamnă. Într-o pauză de treabă, la prânz, am zis să mă duc la o terasă să mânânc o ciorbă. Da, uneori coioții mânîncă și ciorbă. Pofteam, cred, și la un desert.
M-am îndreptat către o zonă frumoasă din București, am găsit un loc plăcut, m-am așezat la o masă și a apărut o domnișoară drăguță cu meniul. M-am uitat prin el în fugă și i-am făcut semn să vină. „Cu ce vă servim?” Aș dori o ciorbă de legume. „Aaah, îmi pare rău dar azi nu avem ciorbiță de legume.” De care aveți, întreb eu, înghițind în sec. „Păi avem ciorbiță de văcuță și de pui.” OK, aș dori o ciorbă de văcuță. „Cum să nu. Să vă aduc și smântânică și ardeiuț?” Doar un ardei. „Pâinică doriți? Avem pâinica casei sau niște chifle micuțe și drăguțe”. Doar ciorbă, articulez eu. „Felul doi doriți?” Poate o salată. „O sălățică, sigur că da.” Aș fi luat orice, numai să nu o mai aud. O salată cu legume și brânză. „Sigur că da. Deci o ciorbiță de văcuță cu un ardeiuț și o sălățică cu legume și brânzică.” Mi-a zâmbit și a dat fuga înăuntru.
Ți-a promis ție tati ceva și nu s-a ținut de cuvânt?
Am crezut că face mișto, dar când s-a dus la masa de alături, am auzit-o: „Deci o cafeluță. Doriți și lăptic la cafeluță?” În timp ce mâncam, mi-am dat seama că aș bea și o bericică, pardon o bere. Da, mi-a adus o bere și tocmai când mă gândeam că am scăpat de cuvințele se aude de alături. „Da, pisicuță drăguță. Uite, sunt la o terasă cu niște colegi să mâncăm de prânz. Puiuț drăguț, dar ieșim diseară să bem un suculeț. Nu te supăra! Ți-a promis ție tati ceva și nu s-a ținut de cuvânt? Poate mergem și la un filmuleț. Alegi tu! Hai, iubițica mea, că ne auzim mai târziu. Te pupă tati!”
Mi-era rușine să mă întorc să mă holbez, dar oricum eram pe terminate. Nota, vă rog, îi spun dominșoarei. „Sigur că da”. Plătesc, iar ea, zâmbind, mă întreabă: „Doriți ștampiluță pe bonuleț?” Nu, mulțumesc, spun, încercând s-o iau la sănătoasa. Am trecut pe lângă terasă și deodată mi-am amintit. Voiam să-l văd pe „tati”. Era un bărbat absolut obișnuit. Câte nu și l-ar dori, mi-am zis, râzând ca un coiot bezmetic.
Alexuțuuu, drăguțuuu!
Mă îndreptam către casă și am văzut un magazin cu vitrina plină de jucării și haine pentru copii. Ah, ce bine, că în curând băiețelul unei prietene împlinește un an. Sigur găsesc ceva aici. „Bună ziua”, aud o voce plină de entuziasm. „Vă pot ajuta cu ceva?” Caut un cadou, dar să mă uit și vă spun dacă am nevoie. Doamna de la casă se apropie de mine și mă întreabă: „Cât are copilașul?” Face un an. „Ce drăguuuuț, un anișor. E fetiță sau băiețel?” Băiat, încerc eu să temperez valul de diminutive care mă asalta din nou. „Și ce-ați dori să-i luați? Uitați avem ursuleți din pluș, jucărioare pentru pătuț, pantalonași, cămășuțe, șosețele, tricouțe. E un paradis aici. Auziți, dar cum îl cheamă?” Holbez ochii și îngaim: Alexandru. „Alexuțuuu, drăguțu’. Cum îi spun părinții?” Alexandru, zic eu. „Auziți, dar câți dințișori are?” Doamne, mă gândeam, ce contează, oare roade hainele sau de ce mă întreabă? Vedeam roz, bleu, verde, sclipici, totul începuse să mi se învârtă și să se amestece în fața ochilor. Și o voce pe fundal „aaa, știți ce s-a dat bine, modelu’ ăsta de pulovăraș, că acu’ vine iarna”. Am ieșit val vârtej, uitând de „la revedere” și de orice bună creștere. Mi-am zis mai bine fug decât să urlu sau să mă tăvălesc pe jos. Micuțul Alexandru a rămas fără cadou, dar mai am timp până la ziua lui.
Am ajuns la chioșcul de lângă casă, am intrat să iau apă. Doamna de acolo mă știe, normal, doamnele de la chioșcurile de cartier știu tot și pe oricine din apropiere. „Pâinică aveți?” Da, am spus și am fugit repede în casă, am încuiat bine ușa să rămână pe dinafară ursuleții roz și elefănțeii mov pe care încă-i vedeam și am dat la maximum piesa asta. După ce am ascultat-o de trei ori la rând, am început să râd ca un coiot „apucat”. „We all live in a yellow submarine, yellow submarine, yellow submarine. We all live in a yellow submarine, yellow…”
Dacă v-a plăcut acest text, mă puteți urmări și pe Facebook Coiotul relaxat.
