Pe când eram doar un coiot de câțiva ani, mi se întâmpla să nu pot adormi, pentru că nu înțelegeam unde se duc zilele și cum le pot opri. Închideam ochii și mă gândeam că mă fac din ce în ce mai mare și că la un moment dat cei din jurul meu, deja mari, vor dispărea. Acum, la cea mai simplă discuție, probabil că un psihoterapeut mi-ar spune că era o „bucățică” de anxietate care se strecura ușor, ușor, în sufletul meu. Sau unde o sta ea.
Încă de atunci mă gândeam că timpul așa cum o fi el perceput când ai câțiva ani este ceva care aleargă încontinuu și se oprește doar când simți bucuria aia mare care te face să spui că ai vrea să se oprească timpul. Ce banal sună și ce rar se întâmplă, totuși, când te faci mare. Atunci nu mai aleargă timpul, ci alergi tu. „Vorbește în numele tău, coiotule relaxat”, ar spune mulți. OK.
Revenind… Ani de zile am crezut că am timp. De aici și amânările constante în tot ceea ce făceam și făcutul lucrurilor pe ultima sută de metri. Fiecare bucățică de timp câștigată era o victorie. Așa credeam. Toamna trecută mi-am pierdut mama. O pierdusem, de fapt, cu zece ani în urmă, când, ușor, ușor, o boală numită Alzheimer mi-a luat-o cu fiecare săptămână care trecea. Nu o să scriu aici câte zile sunt în zece ani în care mama mea trăia, dar era într-o lume în care nu ne cunoștea, câte zile de naștere ale ei sau ale noastre, ale celor din familie, câte sărbători de Paști și de Crăciun despre care nu mai știa au trecut.
O să scriu însă despre cea mai mare pierdere. Aveam 28 de ani când nu am mai reușit să comunicăm în vreun fel. Ea, 57. Era acum zece ani. Plecasem de acasă la 18 ani și visam că atunci când mama va fi în vârstă vom merge în vacanțe împreună și munceam de zor gândindu-mă că îi voi putea face multe surprize cu banii câștigați. Pentru că da, la 18 ani credeam că am timp. La 22, la fel. La 24, la fel. La 26 au fost primele semne ale bolii ei. Atunci, bucățica aia mică de anxietate s-a transformat în cea mai mare temere pe care o vedeam în fața ochilor. Mama va dispărea. Nu există niciun tratament care să mi-o dea înapoi. Am început să citesc despre scriitori, personalități, oameni simpli, să văd filme despre Alzheimer. Să înțeleg ceva din boala asta. Cum, bancurile alea la care râde toată lumea, în realitate arătau așa? Pierzi un om zi după zi și trebuie să trăiești cu asta?
În jurul meu oamenii se amuzau cu zodii și ascendent și mă întrebau la ce oră m-am născut. Inventam ceva. Ce să le fi spus? Că am alergat tot timpul să am un job, să fiu ok, să-mi iau o casă, să demonstrez că pot, să fac planuri și nu am întrebat-o niciodată pe mama la ce oră m-am născut? Că îmi spuneam mereu: am timp? Că amânam să merg în vizită la părinți pentru că uneori în weekenduri lucram și în rest, simțeam o oboseală cruntă și preferam să mă odihnesc?
Asta a fost lecția mea pe care mi-am cărat-o în tăcere ani de zile. În curând se fac șase luni de când mama nu mai e printre noi. Am trecut în weekend și i-am dus lalele galbene. Și mi-am spus că niciodată nu o să mai las ca timpul petrecut cu cei dragi să fie cumpărat. Pentru că nicio sumă oricât de mare nu-ți va aduce timpul ăla. Și pentru că nu ai cum să plătești să-l recapeți. Și pentru că oricât de banal ar suna, poate, viața se trăiește azi. Și pentru că, uneori, când ți-e dor de cel mai drag om din viața ta, primești de la el o poză cu un copac înflorit și știi că se gândește la tine, doar că în acel moment nu poate fi cu tine. Și mai știi că e doar ceva temporar, pentru că și el știe că timpul nu poate fi cumpărat.
Mă găsiți și pe Facebook Coiotul relaxat
1 comentariu
Foarte frumos și inspirațional.