Ieri, o persoană dragă din familia mea mi-a trimis un mesaj: „Îți vine să crezi că din mulțimea care a dat examen sunt doar 2 picați și eu sunt unul dintre ei? Răspunsul secretarei: asta-i viața”. Știam că e un examen important și habar n-aveam ce să răspund. Așa că în stilul meu de coiot relaxat, i-am scris: „Cine e celălalt? Poate e sufletul tău pereche și așa trebuia să vă întâlniți. La vară, la restanțe.” Răspunsul: „Zi-mi, te rog, ceva frumos, că îmi zboară creierii.” Aha, alarmă maximă mi-am zis, dar ce să-i fi zis. Am pus mâna pe telefon și n-am reușit să-i spun decât că n-are rost să-și strice ziua pentru ceva ce nu poate schimba și să ia lucrurile ca atare. Daaa, la sfaturi ne pricepem toți.
Astăzi însă, după o epopee în care credeam că am rezolvat cu niște hârtii care au avut nevoie de ștampile din diverse locuri, am aflat că mai e nevoie de una. Da, mare lucru, ar spune orice om cumpătat. Dar, adăugând frigul, vântul, soarele cu dinți, mâinile care mi-au înghețat cu mănuși, trezitul târziu dimineață, am avut atitudinea unui copil necăjit căruia i-a apărut o lacrimă în colțul ochiului. Am avut de ales să înjur sistemul românesc de sănătate, să fac o criză de nervi în fața unor oameni care nu aveau nicio vină, să mă duc într-un colț și să plâng sau… să-mi spun ceea ce i-am zis verișoarei mele ieri: n-are rost să-mi stric ziua pentru ceva ce nu pot schimba și să iau lucurile așa cum vin. Iar când cineva s-a oferit să mă ajute,
mi-am dat seama că sunt un coiot norocos și că e bine să văd partea plină a paharului.
Altfel, probabil repet, dar mai mult decât orice, azi am simțit frig. Și mai mult decât în alte zile, azi am luat toate pliantele pe care oamenii mi le întindeau, pentru că mă gândeam că eu ajung într-un loc în care e cald, în timp ce ei sunt plătiți să stea afară. Toată ziua nu mi-am spus decât că abia aștept să ajung seara acasă să stau la căldură și să beau un ceai, care, între timp, s-a transformat într-un pahar cu vin.
(Jurnal de coiot, marți, 17 februarie)
