Minciuna mi se pare un teritoriu destul de periculos și un subiect vast, greu de dezbătut în câteva întrebări și răspunsuri. Așa că am limitat discuția cu Olivia la așa numitele „minciuni nevinovate din cuplu”, le-am zis eu. Astea sunt atât de des întâlnite, încât m-am gândit că, în fond, nu poate fi atât de rău să-i ascunzi persoanei de lângă tine mici lucruri pe care dacă le-ar afla, s-ar supăra. La asta mă gândeam înainte să vorbesc cu ea. Se pare, însă, că aceste minciuni nevinovate ascund lucruri mult mai profunde și nemulțumiri adesea neexprimate prin cuvinte.
Cred că printre cele mai des întâlnite se află cele legate de bani sau de foste relații sau de programul la serviciu. Nu cred că există om care să nu fi ascuns măcar o dată prețul real al unui obiect scump, pe care și-l dorea. Mai ales în vremurile moderne, când cuvinte precum „ofertă” sau „reduceri” sunt în vocabularul uzual. Sau că nu s-a întâmplat să stai peste program la serviciu doar pentru a pălăvrăgi cu alții sau pentru a tăia frunză la câini, pentru că acasă aveai multe de făcut și, dacă ajungeai mai târziu, le făcea altcineva.
Minciuni nevinovate în cuplu. Am ales să le zic așa, pentru că nu mă refer la cele grave, ci la cele despre care spune toată lumea: ce mare lucru, te enervezi degeaba, a vrut să te protejeze, a vrut să nu se certe, a vrut să nu te supere etc. Ce e minciuna, de fapt?
Mă gândesc la minciună atât ca la un neadevăr, cât și ca la un adevăr parțial sau la evitarea răspunsului.
În ce măsură minciuna e acceptabilă în viața unui cuplu?
Fără să vreau să dau un răspuns categoric, mă gândesc ce ar putea fi „acceptabil” și nu îmi vin în minte decât câteva situații minore: cele legate de cumpărarea unui cadou sau de organizarea unei surprize – o petrecere, o vacanță, un serviciu neașteptat. Însă și în acest caz e important să știm dacă partenerul nostru agreează surprizele. Altfel, îl expunem și îl vulnerabilizăm.
Există minciuni nevinovate sau, de fapt, cât de nevinovate sunt minciunile?
„Ei, ce mare lucru! Nu trebuie să știe ea/el totul! Îi spun că l-am luat mai ieftin, a fost o ocazie!”
„Nu-i mai zic de factură! O plătesc și gata! Altfel, iese scandal!”
„Dacă află, mai rău se necăjește! Mai bine nu îi spun!”
„Îi spun că am avut treabă la serviciu! Nu trebuie să afle!”
Poate că vrem să credem că sunt doar niște minciuni inofensive si nevinovate, că protejăm relația sau pe celălalt, că sunt niște nimicuri cu care nu-l mai deranjăm pe celălalt – cât altruism! Însă dacă le privim mai de aproape, vom observa că ele ascund aspecte mai complicate ale cuplului și ale personalității.
Dar toți facem asta. Nu cred să fie cineva care să nu fi ascuns vreodată un lucru minor. De ce apare nevoia de a spune o mică, mică minciunică? Ce s-ar întâmpla dacă am fi spus tot adevărul?
Spune-mi tu ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi spus adevărul într-o situație în care ai mințit.
Păi, de exemplu, am ascuns o perioadă că m-am reapucat de fumat. De fapt, fumam doar la serviciu, nu și acasă. N-am spus, pentru că nu voiam să aud aceleași discuții clasice cu fumatul.
Așadar, ai preferat să ascunzi, pentru a evita o ceartă. De fapt, printr-o minciună, care pare banală, se încearcă evitarea unei dispute, a unei stări tensionate. Acest lucru arată însă o incapacitate de
a-ți susține punctul de vedere, de a-ți asuma o greșeală sau o decizie, de a susține o negociere cu partenerul, ca și când nu te afli în cuplu într-un rol de adult.
Poate că da, e o copilărie, dar decât să fi auzit aceleași teorii, am preferat să-și păstreze o altă părere despre mine.
Minciuna poate apărea și ca o neputință de a accepta și o altă opinie decât a ta, ca o rigiditate, o inflexibilitate ce vine din propria vulnerabilitate și neadaptare. E o nevoie de control care demonstrează o teamă (de schimbare sau de pierderea rolului dominant, de exemplu).
Mi-a mai venit în minte un caz în care el îi spunea ei că bineînțeles că părerea ei contează. Se sfătuiau, dar, în final, el făcea cum voia.
„Zic ca el/ea și fac ca mine” sau „mai bine nici nu-i spun” înseamnă că vreau să rămână ca mine („Vleau euuu!”, strigă copilul furios și speriat), pentru că nu poate concepe altfel. Ce îi transmit astfel celuilalt? Nu contezi pentru mine, nu te valorizez. Nu sunt dispus/ă să te aud sau să te iau în calcul.
Dar persoanele care ascund lucruri mici și când sunt „prinse” spun că nu au vrut să-l supere pe celălalt/cealaltă?
Poate că demonstrează o imaturitate personală, o teamă de conflict, o concepție (greșită!) că cearta trebuie evitată, o nevoie de control asupra situațiilor, un rol infantil în relație („trebuie să fac cum zice, pentru că altfel ne certăm, pleacă sau țipă etc”).
Ah, am una clasică. Aia cu statul peste program la serviciu, doar ca să nu ajungă acasă prea repede. Am întâlnit-o atât la bărbați, cât și la femei. Cred că e generală. Cum poate fi interpretată?
Minciuna poate fi semnul unei agresivități pasive: „Nu îi spun, pentru că și el/ea…” E o luptă, un conflict mascat și permanent proliferat în acel cuplu, o competiție și o furie ce își schimbă frecvent destinatarul.
Tot aici ar putea intra și minciuna „spun că sunt la serviciu și eu sunt în altă parte sau că am treabă și rămân peste program, deși nu e nimic urgent de terminat”. E o sabotare a cuplului prin faptul că fie nu își asumă sarcinile și eforturile comune ale cuplului (și fuge), fie nu își asumă că nu mai vrea să fie în cuplu (fără să-și asume că vrea să fugă). Sau că se află în postura infantilă de a dori siguranța familiei, dar și o libertate prost asumată.
Mai am una: cea legată de bani. Femei care se întorc de la shopping cu pungile pline și spun că au găsit totul la reduceri (când, de fapt, au un card de credit) sau bărbați care spun că au plătit facturile sau ratele și apoi vin înștiințări de la bancă.
Banii fără știrea bărbatului sau a femeii reprezintă un simbol pentru o relație nenegociată. Fiecare om are nevoie și de libertatea lui, fie ea exprimată prin bani personali sau printr-o zonă decizională care să mențină o autonomie sănătoasă în cuplu.
Cred că subiectul poate fi dezbătut ore întregi, dar aș vrea să mă lămuresc așa ca o concluzie: minciunile de genul celor discutate aduc ceva bun într-o relație?
În cuplu e necesar un echilibru între a da și a primi. Dacă dăm mai puțin, producem în celălalt o frustrare, o rană, o durere și treptat o îndepărtare. Când de fapt ceea ce unește este intimitatea. „Intimus” înseamnă „cel lăuntric, cel profund”. Cu această parte a eului e important să intrăm în relație. Și mie nu-mi amintește deloc de tema de astăzi. Comunicarea onestă dispune de o magie – creează instantaneu intimitate.
După ce am recitit întreaga discuție, mi-au venit în minte cuvintele lui Charles Dickens: „Nu mai pune întrebări și atunci n-o să ți se mai spună minciuni”. Da, probabil că tot despre fugă este vorba și dorința de a evita o confruntare.
Mă găsiți și pe Facebook Coiotul relaxat
Alte texte din categoria de pe blog „La Psiholog”
– Cum am ajuns la psiholog și am devenit coiot relaxat
Olivia Mocanu este psihoterapeut formator în cadrul Societății de Psihoterapie Experiențială, supervizor. A absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea București în 1997, formarea ca psihoterapeut SPER în 2000 și Masterul de Psihoterapie și Psihodiagnostic în 2002 la Universitatea București. Are 17 ani de experiență psihoterapeutică experiențială în practica individuală și de grup. Este specializată în psihoterapie individuală cu adulți, cupluri, familie, în consilierea copiilor și a a dolescenților, grupuri de dezvoltare personală sau formative, adicții și dependențe, art terapie și psihogenealogie.
Date de contact: oliviamocanu@gmail.com, Facebook, 0722.855.232
