După 14 ore de somn, am zis să-mi continuu programul de stat în casă și lenevit. În fond, vor fi o grămadă de zile, în care voi ieși din casă, așa că mi-am dat voie să fac tot ce-mi place, fără să bifez vreun „trebuie”.
După-amiaza mi-am petrecut-o alegând filmele de anul trecut care mi-au plăcut și scriind câteva vorbe despre fiecare. M-am relaxat gândindu-mă la momentele când le-am văzut și la prietenii cu care eram sau la comentariile de după vizionare. Le-am strâns pe toate într-un articol: 10 filme pe care le-aș revedea oricând.
Obosisem după câteva ore de stat cu ochii-n laptop, așa că am zis măcar în primele zile ale anului să mă țin de lista de dorințe de pe 31 decembrie și să termin o carte pe săptămână. Am luat „Bărbați fără femei” a lui Haruki Murakami, din care mai aveam trei povestiri. După ce i-am citit aproape toate romanele traduse la noi, povestirile parcă se termină prea repede.
În seara asta, am citit „Kino”, povestea unui bărbat care, după ce se desparte de soția lui care l-a înșelat, își deschide un bar la parterul casei mătușii lui, la capătul unei alei, într-o curte cu o salcie superbă. Am intrat repede în atmosfera barului, vedeam parcă pisica slabă și cenușie care stătea pe policioara dintr-un colț și am ascultat, pe măsură ce citeam, câteva dintre piesele pe care Kino le punea clienților lui. Am ascultat la propriu, pentru că trăim într-un secol în care prietenul YouTube ne poate oferi în timp real tot ce ne dorim. Printre altele, „Joshua Fit the Battle of Jericho” de Coleman Hawkins și „Georgia on My Mind” de Billie Holiday.
Poate, într-o zi, o să fac un playlist foarteee lung cu piesele despre care am citit în cărțile lui Murakami…
