Îmi place mult liniștea de la prânz din prima zi a fiecărui an. Îmi place să mă trezesc și să lenevesc mult în pat, apoi, în pijamale, cu o cană cu cafea caldă, aburind, să mă așez în fața televizorului și să văd Concertul de Anul Nou de la Viena. Este cea mai bună ocazie să dau drumul la televizor de 1 ianuarie.
După Marșul lui Radetzky, mi-am cărat în pat un teanc cu cărți cumpărate în ultima vreme și le-am răsfoit, gândindu-mă pe care să o încep acum. Lângă pat, însă, mă așteptau însă cele neterminate: „Crăiasa zăpezii” de Michael Cunningham și povestirile lui Murakami „Bărbați fără femei”, așa că am zis să le termin zilele astea și să nu încep alta nouă. Deja se însera, iar prin perdea pătrundea o lumină ușor stranie. Am crezut că e apusul, dar, de fapt, se aprinseseră becurile de pe stradă. M-am bucurat de o imagine atât de frumoasă, încât am luat repede telefonul și am făcut o poză (probabil obsesia de a fotografia orice îmi place nu îmi va trece vreodată, dar trăim bine împreună).
Mi-am petrecut toată ziua citind, ascultând muzică și vâzând filme ușurele pe HBO comedy. Am mai primit o imagine frumoasă cu luna, care zâmbea după perdea. Am fotografiat-o și m-am gândit să încep anul cu una din dorințele pe 2015.
Așadar, somn de la ora 22:00!
