Am fost la teatru. De 8 martie. Merg destul de des, așa că n-am ales această dată să ies din casă, ci atunci s-a nimerit să fie premiera unui spectacol la TNB. „Do you love me?” Am citit ce scria în prezentarea piesei. Un horror romantic, un musical dark de Iris Spiridon. Deja suna bine. Parcă n-aș fi avut chef de cine știe ce sirop. Plus că nu fusesem la Sala Mică de la TNB până acum, de când a fost renovat teatrul.
Am văzut și că spectacolul face parte dintr-un proiect 9G (nu știam despre el). Tinerii artiști până în 35 de ani, absolvenți ai facultăților de profil și neangajați în instituții de spectacol, au ocazia, prin acest proiect, să joace pe scena Teatrului Național.
Așadar, multă curiozitate. Așteptări moderate/medii/nu foarte mari. După o zi plină la job și un vânt de-mi zbura din mână covrigul pe care-l mâncam pe drum spre teatru, îmi trecuse un gând să merg acasă, să lenevesc în vizuina mea de coiot. Mi-ar fi părut tare rău, însă, spun acum, la câteva zile după ce am văzut „Do you love me?” De fapt după ce am văzut, simțit, ascultat, trăit vreme de o oră jumate (cam așa). Să menționez de la început. Nu sunt critic de teatru / muzică / film etc, ci doar un coiot relaxat, care nu vrea să convingă pe nimeni despre mai nimic, ci doar să se bucure și să trăiască din plin ceea ce-i aduce fiecare zi. Și acum, gata cu justificările și să scriu câteva rânduri.
Am avut locuri în față, așa că am studiat pe îndelete scena până să înceapă piesa. Niște urne cu fotografii pe ele din loc în loc, iar în spate câteva instrumente. A, da, mi-am amintit, va fi cineva care va cânta. Am făcut o poză, am închis telefonul (plane mode). Așa-mi place la teatru să-l dau pe „modul avion”, nu pe vibrații, m-am tolănit în scaun și în câteva minute a început.
Au intrat toți actorii cântând piesa „Do you love me?”, iar când Heathcliff s-a îndreptat către o urnă, am înțeles că suntem într-un cimitir abstract. De aici nu mai sunt multe de povestit. Ci doar de simțit. Pe parcursul spectacolului, rând pe rând, personaje de care ne amintim din literatură apar și vorbesc, cântă sau își strigă iubirea pierdută. Este de fapt o piesă despre dragostea/durerea/neputința rămase când o persoană pe care o iubești moare.
Singurul lucru pentru care am așteptat să se termine această piesă era să caut piesele pe care le-au interpretat actorii și să le ascult pe repeat până mă satur. Am recunoscut Sting și Kate Bush, și mă gândeam că atunci când mă uit la un serial acasă și îmi place o melodie, pornesc imediat shazam-ul s-o găsesc. La teatru nu se poate, dar așa, a doua zi, am reușit să intru din nou în acel cimitir abstract și să retrăiesc acea oră jumate ascultându-le.
Le las mai jos, împreună cu un link către TNB, pentru cine vrea să vadă distribuția și când se mai joacă.
A, și în încheiere, câteva vorbe ale lui Iris Spiridon, care semnează regia și scenariul spectacolului „Do you love me?”. Practic, mai bine decât ea, nu cred să poată cineva reda în cuvinte.
„Do you love me? Un horror romantic. Un spectacol-concept teatral și muzical despre dragostea care ramâne dincolo de moarte. Personajele din literatură reinterpretate au pătruns în cultura contemporană și prin muzică, artiști cunoscuți dedicându-le melodii devenite celebre. Heathcliff și Catherine, Louis și Lestat, Michael Jackson și Peter Pan sunt câteva dintre personajele pe care le vom întâlni (într-o formă sau alta) în același cimitir abstract. Sunt niște povești de dragoste întunecate, niște “clipe de viață“, legate între ele prin tema fricii de separare care se produce prin moarte. Este un tribut emoțional adus personajelor și songurilor preferate. Este joaca de a ne imagina că le-am putea vedea în carne și oase. Și, nu în ultimul rând, plăcerea ușor morbidă de a ne imagina cum ne-am putea lua rămas bun de la cei pe care îi iubim. Sau, pur și simplu, nevoia de a înțelege ce putem face cu iubirea care rămâne în urmă.” – Iris Spiridon
Sau, cum a spus la un moment dat Heathcliff în piesă – nu cred că am reținut cuvânt cu cuvânt, dar asta e ideea: „Lumea e o colecție de lucruri înspăimântătoare care îmi amintesc că tu nu mai ești aici.”
Ca o concluzie, să ne bucurăm azi de cei pe care-i iubim și să le mai și spunem din când în când.
Dacă vi s-a părut în vreun fel acest text, mă găsiți și pe Facebook Coiotul relaxat 🙂
