E 11 martie. Duminică. Soare. M-am trezit la 7:20. M-am culcat la loc. Am adormit greu iar. Pe la 11:00 am primit mesaj de la o prietenă să ne bem cafeaua împreună. Am vorbit la telefon două ore. Nu ne mai auziserăm de vreo lună. Ce bine e să auzi cuvinte și să nu le mai scrii în sute de rânduri pe whatsapp sau mess. Apoi m-am gândit că aș avea niște treabă și să mă apuc de ea. Dar soarele și copiii de afară de la joacă mi-au spus să plec în parc. La un picnic. Să citesc. Acum, când scriu, îmi dau seama că parcă e o compunere de clasa a III-a. Mai rămâne să adaug ceva despre păsărele și zambile și gata, mâine mă pot duce să citesc în fața clasei.
Am ajuns în parc, e aproape de casă. Vată de zahăr. Porumb fiert. Înghețată. Vin fiert. Cappuccino. Pufuleți. Eugenii. Trotinete. Biciclete. Husky. Bichoni. Glezne goale. Trening. Colanți. Pantofi cu toc. Pantofi sport. Căști. Jogging. Selfieuri. Poze. Telefoane. Cărucioare cu bebeluși. Copii. Mici. Mari. Medii. Tineri îndrăgostiți. Tineri care se ceartă. Prieteni. Familii. Bătrâni. Mâini împreunate. Mâini îndepărtate. Bănci pline. Câte doi. Câte trei. Câte 4, 5, 6. Dacă iei canapeaua aia, ai nevoie de un home-cinema. Vino la bunica! Acum. Vino când îți spun! Fă-ți un credit și nu mai sta! L-am căutat pe facebook. E cu cineva. Nu mai merge pe banda de biciclete! Uite-l p’ăla ce prost e! Ce vreeei? Cola zero? Și pufuleți. Și pufuleeeți, bă, n-auzi?
Îți faci loc printre mulțime. La fel ca și ei, te afli acolo pentru soare, aer curat. Ai un loc unde știi că nu e foarte aglomerat, pe marginea lacului. E mult zgomot și agitație în jur. Îți spui că poate era mai bine să rămâi acasă să citești. Dar când e soare, lumea iese în parc. Și vrei să fii ca toată lumea. Atunci îl vezi. Are cam 65 de ani. E singur pe o bancă. Nu stă pe mijlocul ei, ci într-o parte. E semnul că de obicei împărțea cu cineva banca. Așa m-am gândit eu. Sau poate așteaptă pe cineva. M-am uitat la el și ni s-au încrucișat privirile. Preț de câteva secunde. Avea ochii albaștri, goi. Nu mi-i pot scoate din minte. Am recunoscut durerea. Am știut că a pierdut pe cineva. Și pentru că e soare, e în parc. Așa face lumea când e soare. Așa învățăm că trebuie și chiar trebuie să mergem mai departe (ce clișeu!) când dispare cineva. Că nimic nu se oprește. Că nu știi cât durează până trece golul din stomac. Că trebuie să faci față unei noi zile. Că nu ești singur și e bine să apreciezi ce ai, nu ce ai pierdut.
Așa că am scos pătura, cărțile, croasanții, portocalele. Am deschis cartea. Am citit o vreme, apoi am zis să fac o poză să o am amintire din ziua asta.
După două ore am plecat din parc. M-am uitat la banca pe lângă care trecusem, bărbatul cu privirea albastră și goală nu mai era. Am mai zăbovit o bucată de vreme și mă uitam la zecile de oameni care treceau. Fiecare cu povestea lui, fiecare ducând o durere, o pierdere, o bucurie, un zâmbet, o crispare, o uimire. Fiecare cu de ce-urile lui, cu dacă ai lui.
Dar simplul fapt că se aflau acolo îmi dădea curaj că, până la urmă, încercăm să luăm bucuria fiecărei zile. De ceva vreme e ceva ce îmi spun când mi se pare greu. Atâta vreme cât suntem în viață, totul se poate rezolva.
Am scris acest text cu gândul la Cătălina, care nu va mai merge niciodată în parc.
Și care m-ar certa dacă ar citi aceste rânduri. Pentru că ea a fost inspirația mea că fiecare zi pe aici este importantă. Că poți râde și în cele mai nepotrivite situații. Că umorul este vindecător. Așa că i-aș spune că am făcut lucruri în ultimele două luni de când nu mai e. Chiar schimbări mari, cu care mă mândresc. Iar azi am ieșit în parc și m-am uitat la cer, la copaci și am respirat bine după multă vreme.
N-am mai scris de mult pe blog. Mai mult pe Facebook Coiotul Relaxat
