Mă uit în jurnal și constat că iar au trecut câteva zile de când nu am mai scris. Așa că în loc să-mi fac mea culpa, zic să mă relaxez și să dau vina pe faptul că habar n-am unde zboară timpul. Și să mă obișnuiesc cu ideea că organizarea și consecvența nu sunt punctele mele forte, așa că nu-mi rămâne decât să scriu acum despre zilele care au trecut de la ultimul text din jurnal.
Într-una din serile de săptămâna trecută am avut în minte doar ceva de genul „lucurile care sunt făcute să se întâmple se vor întâmpla ușor, de la sine”. Îmi vine să râd când scriu acest enunț ușor coelhian, dar,
într-o zi care nu anunța nimic, s-a rezolvat din senin, o problemă care, în accepțiunea generală, dă multe bătăi de cap. E ca atunci când îți spui: „mi-aș dori să găsesc un job care să fie așa și așa și cineva te sună și-ți spune de un astfel de serviciu”. Sau când îți zici: „mi-aș dori o vacanță într-un oraș să fie la malul mării, să nu fie scump, să am vedere la mare etc și cineva te sună din senin și îți spune de o ofertă într-un astfel de oraș.” Sunt doar exemple, în cazul meu a fost vorba despre un loc pe care-l voiam pentru ceva important și o prietenă mi-a zis despre o astfel de „locație” găsită, din întâmplare, pe net (da, știu că locație înseamnă „chirie”, dar prea multă lume îl folosește ca și cum ar fi fost adoptat de limba română cu sensul de loc, așa că-l adopt și eu în seara asta). Astfel, din tot entuziasmul meu din acea zi a rămas foar fraza cu „întâmplatul ușor, de la sine”. Am zis că o să mai practic acest tip de exprimare clară a dorințelor, pe principiul, dacă știi ce vrei, există foarte mari șanse să se întâmple. De exemplu, acum mă gândesc că aș mânca un borcan întreg cu compot de piersici. Să vedem dacă până mă culc, sună cineva la ușă cu borcanul!
Weekend-ul a trecut fără să fi sărbătorit Valentine’s Day, nu sunt anti-dragoste, ci doar anti–clișee. Nu
m-am dus la umbrele domnului Grey, nici măcar ca să mă minunez și eu că e un film prost și să scriu despre asta, ci doar pentru că două ore din viața mea mi se par prea importante, ca să le pierd aiurea. În schimb, am fost de două ori la Cărturești Carusel – noul obiectiv muzeu din oraș. Prima dată am rămas cu gura căscată, în seara când s-a deschis pentru public (joi, 12 februarie), iar a doua oară, sâmbătă, am închis gura și am încercat să fac câteva poze pe care le voi pune pe blog, sper, mâine. Altfel, da, am îngroșat rândul entuziaștilor de la noul loc de pelerinaj și nu-mi pare rău, ba, din contră, abia aștept să mă duc din nou și să stau pe o pernuță pe jos, într-unul din balcoanele de acolo și să răsfoiesc un album pe care acum nu am bani să mi-l iau.
Până la ora la care am terminat acest text compotul de piersici nu a apărut, dar mă concentrez asupra dorinței mele și continui să aștept. Am, oricum, o variantă salvatoare: o bomboană de ciocolată păstrată
într-un buzunar al genții pentru pofte necurate apărute brusc, noaptea.
(Jurnal de coiot, luni, 16 februarie 2015)
