E luni seară. Stau cu telefonul în mână și citesc încontinuu pe net. Articol după articol, declarație după declarație, mărturii ale celor care au fost acolo, ale celor care au prieteni sau rude în spitale. Mă uit la pozele celor care nu mai sunt. Zâmbitori, tineri, plini de viață… Citesc despre doctori și asistente care stau în spitale zeci de ore în picioare, despre oameni care se mobilizează și aleargă să ajute cum pot. Asta fac de vineri noaptea. Parcă totul s-a oprit și nu mă pot gândi la nimic. E ca un carusel în care caut și nu știu, de fapt, ce anume. Vinovați? Decență? Asumare? Demisii? Ceva care să se schimbe în țara asta coruptă? Habar n-am ce, pentru că știu că nimic din toate astea nu-i va aduce înapoi pe acei tineri care au pierit sau nu le va alina durerea celor care se zbat între viață și moarte.
Vineri seara un prieten bun trebuia să meargă în Colectiv. La 1 noaptea, îmi tremurau mâinile când i-am trimis sms să văd unde e. Nu se mai dusese.
Un fost coleg de serviciu este la Floreasca intubat, cu arsuri grave pe față și mâini. Nu l-am văzut de câțiva ani, dar nu am cum să nu mă gândesc la el și să mă rog să fie bine.
Trei zile nu am scris nimic. Am amuțit. Nu am găsit niciun cuvânt pe care să-l fi putut rosti sau care să fi fost cuiva de ajutor. M-am întors aseară în București, iar azi m-am gândit că nu pot merge direct acasă de la birou. M-am îndreptat către Colectiv. Nu mai fusesem. Am căutat pe hartă. Se ajunge ușor. Un sfert de oră pe jos de la Unirii. Nu e în Centrul Vechi, așa cum era împânzit internetul vineri noaptea. De la un moment dat, pe drum de la Unirii, nu a mai trebuit să mă uit pe telefon la hartă. Veneau oameni foarte mulți
dintr-acolo.
Un alt marș al tăcerii, cu mulți tineri, cu flori în mână și lumânări. Erau câteva sute de persoane pe la ora 20:00 când am ajuns. Și liniște. Din când în când, se mai auzea câte o voce: „Ce loc nenorocit! Ce trebuie să fi fost aici în noaptea aia!” Erau copii cu mame, care mergeau să pună pe jos o lumânare. Erau grupuri de adolescenți, erau oameni în vârstă. Am aprins lumânarea și am dat-o unui jandarm. Erau patru jandarmi cu fețele împietrite, care luau lumânările și le căutau un loc. Covorul de lumini de pe jos contrasta cu întunericul și pereții siniștri ai clădirii pe care scria Pionierul. Am văzut poarta pe care înțeleg că se ajungea în club. În incinta fostei fabricii, de fapt. Mă uitam în jur. O piațetă micuță și două străduțe care dădeau în ea, pe care oamenii apăreau continuu. Vizavi, maternitatea Bucur. Oare câți copii s-or fi născut în noaptea de vineri spre sâmbătă aici, m-am întrebat. În timp ce alții plecau de tot…
Am făcut câteva poze. Am zis că le păstrez în telefon. E aproape miezul nopții și m-am hotărât să le pun pe blog. Ca să țin minte. Ca să le văd și să-mi amintesc de ele cu fiecare ocazie când nu o să țin capul plecat în fața nedreptăților și a corupției. Ca să știu că de fiecare dată când voi ieși în stradă și o voi face până se va schimba ceva în țara asta va fi și pentru ce s-a întamplat vineri seara, pe 30 octombrie, la Colectiv. Și ca să-mi amintesc de mesajul băieților de la Goodbye to Gravity: „Pentru că ziua în care vom renunța va fi ziua în care murim”.
