Cu 30 de ani în urmă eram în clasa întâi, la o școală din Brăila, aflată la vreo două minute de mers de casă. Grație facebook-ului, am avut ocazia să văd ieri o mulțime de poze din decenii atât de diferite, încât mi-am zis să iau o pauză de gândit la orice și să-mi amintesc cum era. Nu știu unde se depozitează amintirile, dar parcă o singură fotografie le scoate din sertare de mult închise. Nu am o ordine sau un top, ci le scriu exact așa cum au apărut.
Clopoțelul pe care-l auzeam din casă
După cum am scris, școala era la câteva case distanță de a mea, așa că sunetul clopoțelului îl știam bine. Mi se părea ceva magic, desprins dintr-o poveste. Ulterior, i-am înțeles și adevărata magie, care se manifesta mai ales când îl auzeam pe 15 iunie și știam că urmează trei luni de tăiat frunză la câini. Îmi amintesc și de ziua de „serviciu pe școală”, când trebuia să alerg pe holuri și să sun din clopoțelul ăla. Misiunea atât de copleșitoare nu m-a făcut niciodată să gândesc cu mintea jucăușă a unui copil. Măcar o dată să fi sunat și eu pe la și jumate, așa de joacă…
Gladiolele
Eu nu știu dacă era o modă, dacă nu erau alte flori, dacă scria în codul de conduită al părinților, dar gladiolele roșii au fost cele care mi-au dat ocazia să aud aceleași cuvinte an de an: „ai grijă cum le ții, vezi că mături cu ele pe jos, vezi să nu se rupă, vezi să… orice”. Acum mă întreb: oare învățătoarele aveau niște vaze speciale, imense, pentru zeci de gladiole? Și, la fel, mă întreb, oare gladiolele erau de început sau de sfârșit de an. De alte flori eu nu-mi amintesc.
Șosetele albe trei sferturi
Șosetele albe lungi aveau locul lor privilegiat în dulapul de haine. Erau alea bune pentru școală. Erau scoase ca niște obiecte prețioase, că doar nu erau detergentul de azi și mașina de spălat cu 9 programe, plus atâteaprodusecaretefacsăuițidepete. Ceea ce mă face să-mi amintesc de o mașină de spălat portocalie, care sărea și făcea un zgomot insuportabil, de te știau toți vecinii când speli haine.
Bentița/cordeluța
Tot anul, mai puțin vara, mă durea ușor deasupra urechilor. Ulterior, aveam să-mi dau seama că durerea surdă de cap era de la bentița obligatorie, care pentru mine nu avea niciun rol estetic, ci doar reușea să-mi facă și mai caraghioasă tunosarea à la castron. Pampoanele nu au stat niciodată simetric. Dar niciodată. Pe atunci îmi părea rău, acum mă amuz când văd pozele.
Tovarășa învățătoare
Oare e cineva care nu-și amintește numele învățătoarei? Din unele povești ale prietenilor mei, am auzit despre femei transformate în tirani care îi băteau cu linia la palmă pe toți atunci când greșea unul – ca să arate că sunt o echipă. Eu îmi amintesc de tabere și cocoțat pe munți în vacanțele de vară cu învățătoarea mea și de clasa a doua sau a treia, când a făcut un lucru pe care nu am cum să-l uit vreodată. Scriam foarte urât, învățasem să scriu înainte de a intra la școală, copiind și făcând temele fratelui meu cu un an mai mare, pe când el era în clasa întâi. Și într-o zi, învățătoarea mea a venit și a pus mâna ei peste mâna mea și a scris cu mine zile la rând, până când literele au devenit frumoase, nu colțuroase. Scrisul meu de mână (neexersat, ce-i drept, de ani buni) a devenit identic cu al ei.
Unghiile și batista
Să fi fost obsesia pentru curățenie sau doar planul cincinal de confecționat batiste albe pe care toți școlarii erau obligați să le aibă la ei? Gândul că am uitat batista acasă îmi stârnea o panică pe care poate doar când rămân acum fără înghețată o mai resimt. De unghii nu-mi făceam probleme, avea mama grijă.
Controlu’ de păduchi
Vestea că un copil ar fi avut nenorocul să aibă păduchi în școală era alt moment în care apărea teroarea în universul nostru. Deodată, două asistente cu priviri care te înghețau apăreau în clasă și te luau la puricat prin tot capul. Îmi bătea inima de fiecare dată și-mi spuneam: ce naiba mă fac, dacă am și eu. Nu exista varianta că se poate întâmpla, ci doar colțul rușinii.
Banca de lemn cu scaun rabatabil
Scârțâitul ăla când mă ridicam, iar scaunul se trântea în urma mea și banca înclinată pe care mă întreb acum oare cum stăteau caietele apar și ele din neant în seria de amintiri de acu’ 30 de ani.
Sugativa
Am ajuns la rechizite. Aș putea să scriu o poveste doar despre sugativă. Nu se găsea ușor, dar era, cum am spune acum, must-have-ul oricărui școlar. Pentru că doar ea te putea salva de privirile critice ale tovarășei că nu ai scris frumos, ordonat, ai litere prea groase, ți-ai făcut cu neglijență tema și, în general, de ce ai mai venit la școală dacă nu ești perfect?
Stiloul și călimara cu cerneală
Ați vărsat vreodată o călimară cu cerneală? Eu da. Atât am de spus aici. Cât despre stilou, atâta bucurie am avut când am scăpat de el și am descoperit pixurile care scriu subțire și nu lasă urme, încât și acum simt o adevărată plăcere să stau să mă uit minute bune la tot felul de pixuri cu gel sau cu bilă, până îmi aleg unul sau… șapte.
Penarul din lemn
Dacă e ceva de care-mi pare rău că n-am păstrat, ăsta e penarul din lemn cu încuietoare sub formă de cârlig. Cât de frumos puteai desena în timpul orelor pe lemnul ăla, când așteptai sunetul magic ce anunța că e timpul să pleci acasă. L-aș fi pictat acum în joacă, în timp ce aș fi stat pe net să-i aleg nepoatei mele un penar cu o pisicuță, pe care și-l dorește de mult (i-am luat unul cu cățel, dar ea voia, de fapt, pisicuțăăăă), iar mie o agendă pentru colecția mea nesfârșită.
Amintirile prietenelor mele
Irina (18 ani): „Știu că pentru mama mea era un coșmar să meargă cu mine după rechizite. Acum 10 ani era nebunia cu Scooby-doo, cel puțin în cazul meu. Nu voiam roz, ci voiam orice avea desene și era colorat. Dura ore întregi până terminam. De fapt, nu terminam niciodată…”
Silvia (27 ani): „În ’95, apăruseră penarele cu fermoar dublu și cu Sailor Moon. Era o nebunie. Avea o colegă din clasă și ne-a spus prețul greșit. Mi-am strâns monedele de pachet pe multe zile, abia apoi am văzut că nu-mi ajungeau, că ea ne spusese că a costat mai puțin decât în realitate.”
Andreea (29 ani): „Îmi amintesc de stiloul meu roșu cu peniță de aur pe care l-am avut din clasa întâi. Într-a patra l-am pierdut și am plâns o săptămână. Îmi mai amintesc de perioada când mergeam cu mama după rechizite. Era preferata mea. După Crăciun.”
Cătălina (33 ani): „Penar de lemn, caiete cu multe liniuțe, coperte bleumarin, etichete care se lipeau, ștrampi în prima zi de școală, carnetul de note. Aaa, și vorbele învățătoarei: să se pună fată cu băiat în bancă.”
Cristina (37 ani): „Îmi amintesc de penarul din lemn, sugativa, caietele cu tabla înmulțirii pe spate și învelitoarele de caiete din vinilin.”
Roxana (38 ani): „Călimara și sugativa neapărat. Și scaunele alea din lemn… de fapt, nu erau scaune, era ca o băncuță care se ridica. Și viermii de mătase. La noi la școală ieșeam să strângem frunze de dud. Și zilele de iarnă când era noroi afară și trebuia să venim cu pantofi de schimb și să lăsăm cizmele la ușă, să nu murdărim.”
Bonus, pe lângă prietenele mele, o conversație cu tatăl meu, coiot pensionar (64 ani): „Cum cu ce scriam? Cu tocul? Aveam în penar tocul, un creion și radiera. Iar în ghiozdan, caietele, abecedarul și călimara.” Eu: „Aveați ghiozdane la țară, în 1958?” El: „Da, bineînțeles. Dreptunghiulare, din carton, cele mai ieftine. 11 lei”.
Și acum, gândindu-mă nu la anii ’80, ci la anii ’50, când era tatăl meu în școala primară, oare vreunii dintre noi și-ar fi imaginat că vor exista vremuri în care poți sta pe internet și comanda exact ce rechizite îți dorești, indiferent dacă trăiești într-un sat sau într-o metropolă. Cine știe cine o scrie și despre noi așa peste 50 de ani. „Ia uite-i, mă, și pe ăia, care se extaziau cu shoppingu’ online. Noi acum ne gândim doar la ceva și gândurile noastre sunt scrise automat pe o tabletă.”
Aștept să-mi scrieți în comentarii ce amintiri aveți și voi din școală! Sigur sunt poveşti interesante!
Dacă v-a plăcut acest text, urmăriți Coiotul Relaxat pe Facebook
