Pe Laura Câlțea, cei mai mulți o cunosc drept cititoarea de cursă lungă, după numele blogului ei, pe care dacă-l deschizi prima dată și ești pasionat de cărți, poți să-ți petreci jumătate de zi pe acolo și nu știi când trece.
De multe ori intru să văd ce noutăți literare au apărut, să citesc recenzii, să văd ce fragmente în avanpremieră mai publică. Acolo e o bibliotecă virtuală. Oricum, dacă nu știți blogul, vă recomand să intrați și o să aveți o nouă dependență.
Angoasa literară de dimineață
Și acum să mă întorc la o scurtă întâmplare de ieri. M-am trezit, mi-am băut cafeaua și mă pregăteam să plec la serviciu. Mi-am aruncat o privire către teancurile de cărți neîncepute, am luat noul roman al lui Kate Morton să-l am în metrou și apoi, brusc, mi-am zis: aș vrea să citesc ceva literatură scrisă de autori români. În acel moment s-a creat un mare haos în capul meu. Ce să-mi iau? Am văzut atâtea romane, încât n-aș ști ce să-mi cumpăr. Aaa, cititoarea de cursă lungă. Ea sigur poate să-mi recomande ceva. I-am scris.
„Bună, m-am trezit de dimineață cu gândul să reîncep să citesc literatură română. Sunt varză. Sunt atâtea cărți… evident, m-am gândit la tine.
Când ai timp, îmi zici și mie câteva titluri recomandate de tine?
Când ai tu puțin timp. Și dacă e, poate le pun și la coiot.
De la cititoarea de cursă lungă, cel mai de încredere cititor.”
Laura: „Neața. Frumos să știu că te-ai trezit cu gândul la mine. :)))”
Eu: „Băi, sunt blanc. Și mă sperie câte titluri noi sunt.. :)”
Laura: „Vrei o listă pentru tine sau să o publici la coiot?”
Eu: „Vreau o listă pe care pot s-o public la coiot și să le și citesc.”
Laura: „Câte? 5?”
Eu: „E perfect. Mersi mult. Când poți, două-trei rânduri pe mail despre fiecare de ce o recomanzi.”
Laura: „Se rezolvă.” + diverse emoticoane
Eu: „Aaah, nici nu știi. E atâta treabă la birou, iar eu m-am trezit cu angoase literare. Mersi mult.” + diverse emoticoane
Astăzi, care între timp s-a făcut ieri, că e trecut de miezul nopții când scriu, am primit și e-mailul mult așteptat. Ba, mai mult, după cum mi-a spus în Laura în mail: „Ca să fie treaba treabă, am atașat și copertele și am notat și editurile”. Așadar, mai jos cele cinci cărți recomandate de Laura Câlțea, cea mai cea cititoare de cursă lungă.
„Inocenții”, de Ioana Pârvulescu (Humanitas)
O bucurie deplină a lecturii; o carte pe care am citit-o cu un mare zâmbet lățit pe toată fața (atât de lățit încăt mă și dureau obrajii). Excelent scrisă, este una dintre cele mai frumoase cărți despre copilărie pe care le-am citit. Totodată, cartea recuperează o parte a istoriei noastre sub comunism într-o perspectivă cu totul nouă, perspectiva normalității dulce-amară, greu de găsit în cărțile și manualele de istorie.
„Hanul lui Manuc”, de Simona Antonescu (Polirom)
Am citit cu mare drag primele două cărți ale Simonei Antonescu, „Fotograful Curții Regale” și „Darul lui Serafim”, așa că pe cea de-a treia o recomand în alb, atât de mult sunt sigură de valoarea ei. Nu am făcut niciodată asta, însă știu că pot s-o fac acum. Cartea apare săptămâna asta, în câteva zile va fi probabil în librării.
„Cartea năsoaselor”, de Alexandra Rusu (Vellant)
Încă o carte citită cu zâmbetul pe buze, o carte în care autoarea se joacă cu pisicile și cu convențiile, iar ceea ce iese este literatură și umor de mare calitate. Mi-au plăcut subtilitățile Alexandrei Rusu, jocurile de cuvinte, jocurile literare și jocurile pisicești.
„Spre văi de jad şi sălbăţie”, de Veronica D. Niculescu (Polirom)
O carte-poezie. Veronica D. Niculescu este o împătimită a cuvintelor, în proza ei le simți din plin greutatea, farmecul, particularitatea. Nici un cuvânt nu e pus întâmplător și toate sunt puse în contextele care le arată cel mai bine valoarea. E o carte de citit în tihnă, o carte care te scoate din ritmurile trepidante ale job-ului și ale Facebook-ului, o carte care-ți redă liniștea și îți așază în fața ochilor o minunată limbă română, o limbă română pe care n-ai crezut-o în stare de atâta frumusețe.
„Ai uitat să râzi”, de Bogdan Munteanu (Nemira)
Amuzante și profunde, de o profunzime clară și lipsită de întunecimi inutile și de neînțeles, povestirile lui Bogdan Munteanu sunt pline de o duioșie aparte. O duioșie a scriiturii, a plăcerii de a scrie, de fapt, și una a oamenilor, a observării oamenilor și a poveștilor lor. Suntem comici sau tragici în funcție de povestea pe care (ne)-o spunem, iar Bogdan Munteanu mi-a lăsat impresia că-și privește cu un zâmbet cald și cuvintele și oamenii. Zâmbetul lui e molipsitor, ajunge și la cititor.
Mă găsiți și pe Facebook Coiotul relaxat
