După ce am scris titlul articolului, m-am gândit că trebuie să explic puțin cam ce înseamnă în capul meu un șef isteric. Pe vremea când nu eram coiot relaxat, am întâlnit destul de mulți oameni care, ajunși în poziții de conducere, se transformau în altceva. Nu am înțeles nici atunci și nici acum nu știu în ce anume. Pe vremuri, un șef care ridica vocea sau chiar țipa la ceilalți mă bloca. Dacă mi se întâmpla mie, mi se înroșeau până și urechile, dar habar n-aveam cum să reacționez, așa că tăceam. Știam că va trece și apoi iar o să fie liniște și bine. Până următoarea dată… Între timp, am mai crescut, am trecut prin alte situații dificile, așa încât faptul că un șef țipă în loc să comunice calm nu mă mai face să închid gura și să nu spun nimic. Și nici să-i răspund la fel, ci să caut variantele prin care să-i explic cum pot îndrepta o greșeală.

Problema de fond însă rămâne. Cum să ne descurcăm cu un om care astăzi este amabil, iar mâine vine cu capsa pusă și începe să țipe din orice? Azi te felicită pentru un proiect, iar a doua zi îți spune că s-a mai gândit și că trebuie refăcut jumătate. Cum să facem față unui om care este atât de agitat, încât îi agită și pe cei din jur numai prin prezența lui, fără să deschidă măcar gura? Nu spun că un șef ar trebui să fie tot timpul calm, vesel, drăguț, amabil sau că e pus în acea poziție ca să distreze o echipă. Nedumeririle mele sunt legate de cei care se poartă ca niște profesori autoritari, care le știu pe toate și care te ceartă ca pe un copil, fără să ia în calcul că dacă ești angajat acolo, ai totuși peste 18 ani și ești adult. Așa că mi-am luat întrebările la pachet și am încercat să aflu câteva răspunsuri de la psihoterapeutul Olivia Mocanu.

„Lăsăm deoparte șefii drăgălași, care își motivează subalternii, îi mobilizează, ascultă, comunică, susțin, încurajează, dau feedback, calmează, controlează relaxat, recompensează etc… și le urăm să le aducă Moșu’ tot ce-și doresc. Și ne întoarcem să-i descifrăm pe ceilalți”, mi-a spus Olivia la începutul discuției noastre.

Cum ne descurcăm cu șeful isteric?
Să-i zicem așa, chiar dacă uneori e despotic, cicălitor, confuz, labil, taciturn. Vom face însă o diferență dacă e șefă, chiar dacă și ea este descriptibilă prin toate cele amintite! Desigur că cel mai bine ne-am descurca dacă nu ajunge isteric! Oare atunci se mai numește „șef”? Dar cum arta calmării șefului, ca și abilitatea de a nu-l aduce la enervare au baze comune, probabil că ar trebui să înțelegem, de fapt, cam ce îi motivează și mulțumește, dar și ce îi exasperează și anxietează… pe șefi. Contrar aparențelor, și ei fac parte din specia umană! Dar cu amendamente! Și cu diferențe de sex!

Dacă e vorba de înțeles ceva, mă interesează în primul rând de ce țipă un om, în loc să vorbească?
De cele mai multe ori, tonul ridicat sau acțiunea în forță presupune o anxietate sau o frustrare. Iar aceste emoții sunt date de nerecunoașterea sau neîndeplinirea unor nevoi de bază: grijă, încredere, acceptare, înțelegere, respect, admirație, validare, recunoaștere, apreciere, încurajare sau liniștire și includere. După cum se vede, sunt nevoi pe care le manifestă și șefii și subalternii în egală măsură.

Și cum poate un angajat să știe nevoile unui șef, ca să poată ține cont de ele?
Frustrările apar atunci când există aceste nevoi și așteptările sunt înșelate repetat sau se funcționează o perioadă în condiții de stres. Când răspunderile și responsabilitățile sunt mai multe, crește și nivelul de stres. Și de multe ori ceea ce face diferența dintre un șef calm și unul isterizat este modalitatea de manifestare a subalternului în îndeplinirea sarcinii (că nu se pune problema neîndeplinirii ei, toți angajații fiind oameni maturi, responsabili, harnici și motivați).

Ce anume din reacția unui subaltern poate isteriza un șef?
A corecta sau a aduce îmbunătățiri ideii sau cerinței șefului sau o modificare a priorităților riscă să fie percepute ca o lipsă de încredere în competențele lui sau ca o lipsă de acceptare.
Plângerile subalternilor stârnesc în șef teama că nu vor mai fi apreciați, susținuți de echipa lor sau ajung chiar să nu se simtă parte din echipă. Șefii bărbați percep de cele mai multe ori oferta de ajutor ca fiind jignitoare la adresa capacității lor de a se descurca.

Spuneai la început că există diferențe în funcție de sex. Cum e în cazul unui șef bărbat?
Pentru un bărbat, e important să validezi meritele și să nu evidențiezi eșecurile. Ca o paranteză, oricum șeful nu greșește niciodată! Iar dacă o face, nu e cazul să vorbim despre acest fapt minor și vechi. Orice încercare de justificare sau de a delega răspunderea poate fi percepută de șef ca imposibilitate de a se baza pe cel angajat.

Dar pentru o femeie aflată în poziție de conducere ce e important?
O șefă are nevoie să simtă că îți pasă și că există intenții pozitive, și atunci îți va acorda încrederea ei. Dacă se simte înțeleasă, va deveni mai tolerantă și mai relaxată. Se va simți respectată și va aprecia pe celălalt când îi sunt recunoscute dorințele și sentimentele legate de proiectul respectiv și de contextul aferent. E important să afle că emoțiile îi sunt validate. Nu trebuie să îi dai dreptate, ci să încerci să privești din perspectiva ei. Când este inclusă în activitățile subalternului, când acesta o ține la curent, șefa se simte implicată și îl privește cu încredere și aprobare.

Într-adevăr, lucrurile par mai simple, dacă încercăm să înțelegem aceste diferențe. Ca o concluzie, ce ar mai trebui să luăm în calcul când comunicăm cu șefii?
Așadar, pentru șeful bărbat contează imaginea de om puternic și competent. Consideră că aceasta îi va conferi respectul subalternilor.
Pentru femeia șef, sunt importante atât competența, cât și mesajul transmis cu integritate și compasiune.
Pentru bărbat contează cât de eficient și cu ce competență, pentru femeie contează valorile relaționale, dincolo de eficiență.
Satisfacerea acestor nevoi va aduce mai puțin stres la job. Pentru toți cei implicați!

Olivia Mocanu este psihoterapeut formator în cadrul Societății de Psihoterapie Experiențială, supervizor. A absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea București în 1997, formarea ca psihoterapeut SPER în 2000 și Masterul de Psihoterapie și Psihodiagnostic în 2002 la Universitatea București. Are 17 ani de experiență psihoterapeutică experiențială în practica individuală și de grup. Este specializată în psihoterapie individuală cu adulți, cupluri, familie, în consilierea copiilor și a a dolescenților, grupuri de dezvoltare personală sau formative, adicții și dependențe, art terapie și psihogenealogie.
Date de contact:
oliviamocanu@gmail.com, Facebook, 0722.855.232

Comentarii

comentarii