Prima dată când am spus „nu” a fost atât de tulburător, încât abia am reușit să pun geană pe geană o noapte întreagă. Poate părea banal și îi felicit pe curajoșii care o fac de când se știu. La mine a fost greu, pentru că, din dorința de a nu-i supăra pe cei din jur, obișnuiam să nu reacționez, chiar dacă nu eram de acord cu ce mi se spunea sau cerea. Revenind, primul NU de care-mi aduc bine aminte:

Nu a fost atunci când mă duceam în vizită undeva și înghițeam cu noduri mâncarea care nu-mi plăcea, pentru că așa e frumos și civilizat – să nu refuzi.

Nu a fost atunci când mi se cereau cărți sau obiecte cu împrumut și știam că există riscul să nu le mai văd înapoi.

Nu a fost în studenție, când în cămin descopeream că „ce-i al meu e al tuturor” celor din cameră.

Nu a fost când, mai târziu, mi s-a cerut șpagă direct pentru internarea și tratamentul cuiva din familie.

Nu a fost nici când cineva mi-a cerut bani și, deși nu prea aveam, i-am dat, pentru ca apoi să întreb din când în când de ei și, într-un final, să-mi spună că mi i-a dat înapoi și nu-mi amintesc eu.

Primul meu NU a fost acum câțiva ani când la job aveam prea multe de făcut, stăteam peste program mai tot timpul și obosisem foarte tare. A fost o reacție necontrolată, o sumă a tuturor nemulțumirilor nespuse (și aici e doar vina mea), a tuturor lucrurilor pe care le acceptasem zâmbind, spunând că pot să le fac. La întrebarea „vrei să termini tu asta?”, am izbucnit cu reproșuri că e prea mult, că nu mai pot, că nimeni nu vede câte am de făcut. Răspunsul de partea cealaltă a fost imprevizibil pentru mintea mea de atunci: „De ce n-ai spus niciodată nimic? Se putea rezolva.” Mi-ar fi plăcut ca primul „nu” să fi fost unul calm, argumentat, al unui adult, nu al unui „copil” obosit și nervos.

Au rămas destule întrebări ale căror răspunsuri le-am căutat în discuția cu Olivia. I-am spus că vreau să aflu cum să spun NU civilizat. Ea mi-a vorbit despre nevoi și echilibru, atât de importante în viețile noastre.

Ce mă interesează pe mine din start este cum să fac față lucrurilor din exterior, atunci când tot programul mi se dă peste cap. Când apar tot felul de lucruri care-mi mănâncă efectiv timpul.
Ne gândim de foarte multe ori că trebuie să ne trăim viața în echilibru, dar aproape imediat vedem cât de greu ne este să facem acest lucru. De câte ori nu începem ziua cu o anumită prioritate a lucrurilor și ne trezim în noianul unor cerințe exterioare, cu telefoane, mailuri sau prezențe ce nu se lasă ocolite, cu cei care „se bazează pe noi” sau pentru care am devenit „ultima salvare”? Nici nu știam cât de importanți suntem! Și chiar dacă observăm șantajul emoțional, tot e greu să spunem NU.

Dar cum să refuzăm, atât timp când cineva ne cere ajutorul și ne dăm seama că nu e ceva dificil pentru noi, dar important pentru celălalt?
De fapt, cam de aici începe comportamentul inconștient de a renunța la noi și de a fi pe placul altora. De la nevoia de a fi acceptat, valorizat, iubit, apreciat de cineva. Din modul în care s-a structurat imaginea de sine și din trauma de a nu ne fi simțit mereu iubiți și apreciați. Și nici nu știm câte sunt oamenii în stare să facă pentru a se simți valorizați și acceptați, uneori compensator și demonstrativ!

Spune-mi, te rog, mai multe despre cum se formează imaginea de sine.
În istoria noastră există câteva momente în care stima de sine se formează și din ea decurg, în timp, nevoile noastre iraționale.
Primul moment e în copilărie, când aflăm/sau nu că suntem frumoși, deștepți, creativi, cuminți și numai buni de iubit sau că trebuie să avem mai multă grijă la…, să învățăm astfel încât să luăm un anumit fel de note, că celălalt e mai ordonat sau mai cuminte și acest lucru e de lăudat. Sau, și mai grav, nu aflăm nimic.
Alt moment e în adolescență, când, prin comparație cu grupul de prieteni, suntem mai… / sau mai… și cei care sunt așa sunt acceptați sau nu de către grup.
Când devenim adulți, aflăm despre noi din experiențele de viață și din modul în care interpretăm ceea ce aflăm din aceste experiențe. Confruntându-ne, aflăm că avem sau nu capacitatea și resursele de a face față situațiilor multiple.

De ce e importantă stima de sine?
Pornind în viață cu o stimă scăzută de sine, inconștient vor apărea comportamente de ofertă față de ceilalți din dorința de a ajuta, a da, a oferi în conformitate cu cerințele de odinioară ale părinților, profesorilor sau prietenilor care condiționau aprecierea, valorizarea, atenția, iubirea sau acceptarea.

Recunosc acest tip de comportament. L-am întâlnit nu numai la mine, dar și la cei din jur. Mi se pare obositor și, uneori, când am încercat să ajut, la final mi s-a spus că trebuia să-mi văd de treaba mea. E destul de frustrant, având în vedere timpul și energia pe care le investisem…
Riscul este să te epuizezi, să trăiești anxios că nu vei reuși să satisfaci standarde imaginare, să te îngrași sau să renunți la confortul de spațiu și timp pentru tine, la ritmul tău, la mese sau relaxări, la intimitatea spațiului personal, la a spune ce ai de spus și, în final, la libertatea personală de a fi cel care ești. Adultul nu poate acuza pe nimeni, pentru că de la o vârstă încolo este propriul sabotor. Alege să nu supere, să nu iasă din standard, să ajute în exces, să salveze pe altul renunțând la sine, să facă ceea ce nu vrea de fapt, să nu ia în calcul nevoile lui de bază.

Ce e de făcut în aceste cazuri?
Sunt blocaje cunoscute terapeuților și o mare parte din munca noastră este aceea de a aduce conștientizarea acestor neputințe, de a stimula resurse personale pentru a face alegeri cât mai adaptative, de a-i ajuta pe clienții noștri să decidă matur în ceea ce-i privește, de a face alegeri personale conștiente. Dacă o dorință personală e recunoscută, ea își pierde din intensitate. Poate fi modelată conștient.

Cum arată o alegere matură sau o alegere personală conștientă?
De exemplu: dacă am înțeles că în spatele neputinței de a refuza pe cineva stă experiența veche în care mama se supăra dacă nu era ascultată de copilul de atunci, acum, ca adult, pot decide să refuz, asumându-mi faptul că celălalt nu o să mă mai placă la fel de mult (oricum nu mă place, doar mă folosește). Iar dacă celălalt va rupe relația cu mine (în conformitate cu teama veche de abandon și retragerea iubirii) doar pentru că am refuzat ceva pentru că nu voiam să fac, atunci nu cred că era chiar un prieten.

Care e principalul beneficiu atunci când începem să mai spunem și NU?
Spunând NU învăț să devin eu însămi o ființă de sine stătătoare, unică și responsabilă. Nu am spus perfectă și nici iubită de toți. Dar cu siguranță respectată și cu mai multe șanse de a fi apreciată și iubită.

Olivia Mocanu este psihoterapeut formator în cadrul Societății de Psihoterapie Experiențială, supervizor. A absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației la Universitatea București în 1997, formarea ca psihoterapeut SPER în 2000 și Masterul de Psihoterapie și Psihodiagnostic în 2002 la Universitatea București. Are 17 ani de experiență psihoterapeutică experiențială în practica individuală și de grup. Este specializată în psihoterapie individuală cu adulți, cupluri, familie, în consilierea copiilor și a adolescenților, grupuri de dezvoltare personală sau formative, adicții și dependențe, art terapie și psihogenealogie.
Date de contact:
oliviamocanu@gmail.comFacebook, 0722.855.232

Comentarii

comentarii