Știam că dimineața voi găsi sigur portocale. În acele vremuri, cred că nu-mi imaginam că ar putea exista portocale și vara sau în alt anotimp decât iarna. Și azi mi-e greu să le văd vara și nu mă ating de ele. Parcă au alt gust iarna și alt parfum când intri din gerul de afară la căldură în casă.

Pe lângă portocale (care de obicei erau într-o pungă alături) găseam în ghete bomboane, acadele, jucării mici, creioane colorate sau vreun pix care-mi plăcuse, o pereche de mănuși sau ciorapi colorați. Uneori chiar și câteva monede. Mă bucuram și le puneam la pușculiță.

Îl pândeam pe Moș Nicolae în fiecare an. Nu înțelegeam de ce se ascunde și nu-l vedem și pe el ca pe Moș Crăciun. Primul gând a fost că poate e cam urât și îi e rușine să apară.  Apoi mi-am zis că poate el e mai sărac decât Moș Crăciun și de asta fuge repede. Nici prin cap nu-mi trecea că n-ar exista.

Înainte de culcare, verificam ușa de la intrare să fie descuiată. Apoi mă băgam în pat, stăteam cu ochii închiși și așteptam. Mă gândeam dacă nu i-o fi frig când intră, pentru că în holul de la intrare era frig: locuiam la casă și aveam sobe de teracotă doar în camere, iar holurile erau neîncălzite. Într-un final, adormeam și când mă trezeam era lumină deja. Invariabil găseam cizmele și ghetele pline. Dădeam năvală și vedeam mereu zâmbetul șăgalnic al mamei, care ne spunea mie și fratelui meu că dacă am fost cuminți și am luat note bune la școală, avem și mici cadouri.

De obicei, sărbătoarea de Moș Nicolae trecea repede. Nu avea foarte mare importanță. Mai mult era curiozitatea să aflu ce am primit. Îmi plăcea că erau multe lucruri, chiar dacă mici și fără valoare mare. De nuielușă nu-mi amintesc…

Au trecut anii, Moș Nicolae continua să vină. Până într-o zi, când nu știu exact ce a gândit mama – poate că sunt destul de mare și e nevoie de un pic de realitate sau poate că nu a știut cum să-mi spună în față. Cred că aveam vreo 9 – 10 ani, era cu puțin înainte de Revoluție, vremuri în care nu aveam acces la bulucul de informații confuze de la televizor și copilăream mult. Mama a venit de la serviciu după prânz și mi-a dat bani să mă duc la librărie să cumpăr un rummy (niciodată nu știu cum se scrie). Îmi doream de mult. Am plecat în goana mare preț de vreo câteva străzi și m-am întors acasă cu jocul. L-a luat și a spus că este un cadou pentru verișorii mei și îmi va lua și mie altul în ianuarie. M-am dezumflat, dar ce zice mama, aia faci… A doua zi dimineață, când m-am dus în hol, lângă cizmele mele era jocul de rummy. Am holbat ochii, am ridicat privirea spre mama, iar ea a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul să înțeleg cumva că e secretul nostru. Am simțit o bucurie atât de mare că e rummy-ul meu, care parcă a șters suferința că din acel an nu voi mai pândi să fie ușa descuiată și să-l surprind pe moșul cel nevăzut de nimeni.

Oricât aș încerca, nu am cum să retrăiesc emoțiile din copilările și serile geroase de așteptare. Pentru că în viața de adult surprizele sunt altfel. Nu le mai așteptăm de la moșul nevăzut, ci de la cei dragi, care ne cunosc bine și știu ce ne dorim. Sau de la noi înșine, iar atunci chiar e fără limită. Putem umple cizmele din casă cu tot ce ne-am dorit vreodată și nu am primit. În fond, ce ar fi realitatea fără un pic de extravaganță și răsfăț din când în când? Iar pentru un răsfăț maxim de coiot relaxat, anul ăsta de Moș Nicolae, îmi voi umple și sufletul cu gânduri bune și senine.

Mă găsiți și pe Facebook Coiotul relaxat 🙂 

Comentarii

comentarii