raci fierți

Dacă aș fi un coiot ipocrit, poate că aș avea vreo urmă de rușine să recunosc că nu am mâncat raci până acum. Sau că după ce am făcut-o am cerut și o porție de hamsii, iar între timp, dispăruseră și câteva scoici de pe masă. Sau că tot mi-era foame, așa că pe drum spre casă, când am ieșit de la metrou, mi-am luat și o ciocolată.

Dar cum nu mi-e rușine de micile mele pofte culinare care mă amenință doar să nu mai încap în trenciul de anul trecut, voi povesti cum a fost prima mea experiență cu racii din farfurie. O prietenă mi-a propus să mergem să mâncăm raci. Îi era poftă de ani de zile, mi-a spus, dar nu încercase până acum. Nici eu nu-i văzusem cu ochiul liber și atât de aproape în farfurie, un alt prieten la fel, așa că iată-ne pe toți trei pe malul Herăstrăului, într-o frumoasă și însorită zi de toamnă la un restaurant care poartă numele popularelor crustacee.

Și acum ce facem? Facem poze și vedem după aia cum se mănâncă!

Am comandat noi acolo, eu ca un coiot pofticios ce mă găsesc am zis să iau o porție care să aibă și scoici și raci. Scoicile îmi erau deja prietene, dar când am văzut racii, prima reacție a fost: au și ooochi! Am pus întâi un deget pe ei, n-au mișcat, cât despre culoare, mi-am amintit imediat expresia din popor „roșu ca racu’”. Ne-am uitat unii la alții și am zis: „așa, și acum?” Și acum facem poze,
le-am răspuns eu și apoi mai vedem. Da, eu sunt coiotul ăla enervant care pozează tot ce prinde, inclusiv mâncare. Așa, am terminat și cu pozele și urma să trecem la fapte. Exact când să scot telefonul și să tastez pe gugăl: cum se mănâncă racii, am văzut pe spatele meniului instrucțiuni. Aaa, îmi zic, s-au gândit că mai vin și din ăștia ca noi neștiutori și de teamă să nu-i vadă că taie racul întreg în bucățele mici cu cuțitul, au pus discret pe spate: uitați-vă, mă, aici, voi care ați trăit cu porcu-n curte, nu cu racu-n heleșteul de lângă casă.

Așa că eu citeam, iar ceilalți de la masă urmau instrucțiunile:

Taverna racilor
Alege unul dintre cei mai mari raci de pe masă.
Prinde cu o mână capul racului, iar cu cealaltă prinde coada.
Răsucește și separă capul de coadă.
Îndepărtează primele două sau trei inele ale cozii.
Prinde capătul cozii și trage carnea afară.

Din farfurie, de printre scoici, îmi zâmbeau cinci raci. Acu’ să mă vezi. O întreb pe prietena mea, care devenise un mic expert: ce gust au? „De creveți”, îmi zice râzând. Ah, e de bine. Îmi plac creveții. Din primul rac am mâncat o jumătate, restul am ratat-o. Partea cu inelele cozii mi-a dat bătăi de cap.
M-am uitat la carapacea mare sau cum s-o numi și mi-am zis: atâta exterior și așa puțin interior. Am mai luat câteva guri din paharul cu vin roșu. Am trecut și la ceilalți, la al cincilea învățasem cum să-I desfac, dar probabil că-mi mai trebuiau vreo 20 ca să mă satur. Oricum, nu era așa grav, pentru că aplicasem tactica veche, aceea de a nu mă duce să încerc ceva nou de mâncare cu burta complet goală. Mereu mă gândesc că poate nu-mi place ce încerc sau e porția prea mică, așa că mănânc un sandviș înainte de a pleca de acasă. Gânduri de coiot haplea, ce mai! Știu…

Mai adaug doar că și porția de hamsii de după, pe care am împărțit-o în trei, nu ne-a dat senzația că ne-am fi săturat. Așa că ne-am terminat paharele cu vin (n-a fost cea mai bună alegere, abia apoi am citit tot în meniu că racilor fierți le place berea) și am plecat ușor amețiți, pe jumătate sătui și râzând.

În concluzie, îmi place gustul racilor. O să caut să cumpăr și să-i fierb acasă și să mănânc până mă satur. Da, știu, haplea din nou…

Foto: Coiotul relaxat

Comentarii

comentarii