Cum am ajuns la psiholog și am devenit coiot relaxat

Cum am ajuns la psiholog și am devenit coiot relaxat

Mă întorc în timp, cam acum patru ani. Mă prinsese vâltoarea. Alergam continuu, voiam să controlez totul. Erau schimbări în viața mea pe care nu le cerusem sau pe care nu mi le dorisem. Boala cuiva drag din familie se agrava, un job dispărea din senin și altul apărea, plus tot ce ținea de agitația de zi cu zi. Eu ziceam că le fac față bine. Până când am început să am dureri cumplite de stomac. Mă trezeam dimineața, la ora 5, de durere. Am luat doctorii la rând, consultații, analize, nu aveam nimic grav. Mă îndopam cu pastile, dar durerea persista. După o vreme, nu am mai putut mânca mai nimic și dormeam câteva ore pe noapte. După vreo lună de tratamente, doctorul a spus că trebuie să mă interneze pentru mai multe analize. Am stat două săptămâni în spital, în care, în principal, am mâncat glucoză din perfuzii, au făcut analize peste analize, dar stomacul meu părea în regulă. M-am întors acasă. Nu numai că nu mai mâncam, dar nici nu mai puteam dormi, așa că m-au trimis la psihiatrie, unde mi-au dat niște pastile care mă adormeau lemn, dar a doua zi aveam amețeli. Le-am luat câteva zile, apoi am renunțat.  A fost, cred, perioada cea mai neagră pe care am trăit-o.

Deși am ceva educație, numai când auzeam de psiholog mă treceau fiorii
În tot acest timp, lângă mine era un om care voia să fiu bine. Îmi tot spunea: „Trebuie să mergi să vorbești cu cineva care se pricepe”. Eu: „nu și nu”. Deși am ceva educație, numai când auzeam de psiholog mă treceau fiorii. Eram exact în acea capcană: „n-am nimic, numai nebunii se duc la psiholog”. Ce prostie, zic acum, după experiența avută!  Așa că am mai amânat, dar în acest timp citeam tot ce găseam pe Internet, articole, forumuri despre depresie, anxietate etc. Ulterior, am descoperit că nu m-a ajutat deloc ceea ce am citit, ba, din contră, textele de acolo îmi accentuau gândurile că e ceva grav cu mine. Slăbisem, nu aveam energie pentru nimic, nu mai puteam citi, nu mai puteam vedea un film, nu mai ieșeam să mă văd cu prietenii, cu greu mă concentram să fac orice la serviciu. Și continuam să citesc pe Internet (ce pierdere de vreme) și îmi puneam diagnostice. Mi-era teamă de orice. Acum, cu mintea limpede, când îmi amintesc, îmi dau seama cât de greu a fost. Faptul că nu mai dormeam mai deloc era ceea ce agrava totul. Aveam tot felul de gânduri în cap care nu știu de unde apăreau. Acasă, aveam oameni în jurul meu care mă iubeau, care aveau grijă de mine, la serviciu erau înțelegători cu starea mea și cu durerile mele de stomac, însă nimic nu putea să mă pună pe picioare. Îmi era greu să-i văd îngrijorați pe cei dragi și îmi era și mai greu să le explic unde s-a dus pofta mea de viață. Iar ceea ce devenise insuportabil, deși nu spuneam nimănui, erau vorbele de genul: „alții au boli grave, suferă prin spitale, tu ai tot ce-ți trebuie, revino-ți și gândește pozitiv”. Eu știu că voiau să mă ajute, dar nu făceau decât să mă facă să mă simt și mai prost. Cum să-i spui cuiva apropiat că, efectiv, nu mai vezi nimic bun în fața ochilor și nu știi de ce. Te tratează ca pe un copil care cerșește atenție, or nu era deloc așa.

Când mi-am dat seama că mi-e teamă să ies pe stradă fără să fie cineva cu mine, să urc în autobuz sau să iau metroul și după ce am realizat că  nu mai pot să stau în casă decât dacă e cineva cu mine, de nevoie am sunat un psiholog. Aveam numărul de la cineva din familia mea care e în domeniu și care făcuse cursuri cu un psihoterapeut, Olivia Mocanu. Am căutat numărul ei pe Internet, eram la serviciu, am ieșit pe hol, am sunat și am spus că vreau să vin la o ședință. Am găsit loc peste două zile, am primit o adresă și asta a fost. În ziua stabilită am sunat la ușă.

Cum să vorbesc cu cineva străin despre ce mă doare pe mine?
Încerc să-mi amintesc cam ce-mi trecea prin minte atunci. Cum să vorbesc cu cineva străin despre ce mă doare pe mine? Oare ce-o să spună? Oare ce-o să creadă despre mine? Dacă ajung mai devreme, ce fac? Dacă întârzii? Dacă o să-mi spună ceva grav? Dacă o să-mi spună că nu are cum să mă ajute? Cum să-i spun eu că mi-e frică să merg pe stradă, că e absurd, toți oamenii merg și nu li se pare că se dărâmă blocurile peste ei și nu au amețeli. Cum să-i zic de problemele din familia mea? Cum să-i spun, că de fapt, nu-mi lipsește nimic major, dar că nu mă pot bucura de nimic. Oare o să vorbesc întruna o oră? E aiurea, e un străin.  Mi se părea inutil, pentru că în mintea mea, nu mai credeam că voi mai fi „om” vreodată. Ce ar putea să-mi spună din ceea ce nu știu. Totuși, partea bună e că scăpasem de rușine, deja nu mai conta, important era să încerc și asta.

Ușor, ușor, am început să-mi recapăt stăpânirea de sine
Acum, când m-am transformat în coiot relaxat, zâmbesc când îmi amintesc acea perioadă, deși ușor nu îmi este să scriu acest text. Îmi pare rău doar că nu m-am dus de la primele semne că e ceva în neregulă cu mine. Drumul ar fi fost mai simplu și, poate, mai scurt. Am fost săptămânal la ședințe, la început nu țineam cont de ce-mi spunea și nu aveam niciun rezultat. Mă duceam și mă plângeam continuu de aceleași probleme, de parcă numai eu sufeream pe lumea asta. Mă asculta mereu, cu calm și răbdare. Îmi spunea să fac lucruri mărunte la început, îmi dădea exemple concrete, dar mândria nu mă lăsa, iar la următoarea ședință mă duceam ca înainte. Până la un moment dat, când, pe de o parte de rușine să mă duc iar cu temele nefăcute, pe de altă parte gândindu-mă la banii pe care-i dădeam, am zis să nu mă mai alint ca un copil mic și să o ascult. Ușor, ușor, am început să-mi recapăt stăpânirea de sine, să am încredere în mine, să nu-mi mai fie frică de „bau bau”. În vreo două luni eram chiar bine. Am continuat să merg vreme de un an jumate, cu pauze în vacanțe, de Sărbători. Deja îmi plăcea să descopăr lucruri despre mine, unele nu erau plăcute, dar învățam că fac parte din mine și să le accept. Am învățat cum să-mi păstrez calmul, cum să aleg din ceea ce mă înconjoară ce-mi face bine. Aș fi vrut să fie totul deodată, dar e multă muncă până am ajuns aici. Când o auzeam spunându-mi „să ai răbdare”, îmi venea să scot colții de coiot în transformare. Pe atunci eram coiotul anxios, care, ușor, ușor, își descoperea curajul și cheful de a trăi cum îi place, fără să fie încorsetat de gândul: ce vor zice ceilalți.

Din coiot stresat în coiot relaxat
Aș mai avea multe de povestit din acea perioadă. Adesea mă gândesc că am avut noroc să întâlnesc un terapeut care s-a potrivit cu ce aveam eu nevoie. Erau oameni în jurul meu care-mi spuneau: te duci acolo să dai banii degeaba, ce ți-a zis azi? Păi, aia și aia. Asta puteam să-ți spun și eu. Zâmbeam, pentru că învățasem să nu mă mai „lupt” cu oameni care o țin pe-a lor. Știam, însă, că nu e așa, dar nu voiam să conving pe nimeni. Da, destul de des la terapie ai impresia că ești la o cafea cu un prieten, mai ales când începi să te relaxezi, dar cred că asta e meritul unui psihoterapeut cu experiență: îți spune cu zâmbetul pe buze sau uneori parcă în glumă niște adevăruri pe care ai refuzat să le privești în față. Bine, poți să alegi să nu le vezi nici după ce ți-au fost zise, poți să alegi să rămâi la fel, pentru că orice schimbare cere efort mare. Dar măcar, undeva, în capul tău, știi de la ce ți se trage. Evident, am repetat greșeli, încă o mai fac, dar, la un moment dat știu când să mă opresc dacă vreau.

O să încerc să fac o scurtă listă a lucrurilor pe care le-am învățat în perioada când am fost la psiholog:

Coiot pe bicicletă

  • Am învățat să nu mai spun vreodată cu voce tare sau în gând: „eu în locul tău aș face așa” sau „eu în locul tău nu aș fi făcut asta”. Pot doar să-l ascult pe cel de lângă mine, nu am cum să fiu în locul lui.
  • Am învățat să am răbdare, iar în ultima perioadă am exersat din plin asta (cred că e cea mai grea lecție).
  • Am descoperit că habar n-am ce gândesc ceilalți și, mai ales, că n-am de unde să știu ce o să se întâmple.
  • Am înțeles că nu pot cere nimănui să se schimbe pentru mine și că e timpul să-i accept pe ceilalți exact așa cum sunt ei și să nu-i mai judec doar pentru că alegerile lor nu sunt și ale mele.
  • Am învățat să nu MĂ mai mint, ceea ce a adus teama că oamenii vor dispărea și nu mă vor accepta. Așa a fost. Unii au dispărut, alții au rămas, alții noi au apărut.
  • Mi-am dat timp să mă gândesc:  ce îmi place, ce vreau să fac, ce am făcut până acum și căror norme să mă conformez. Și am aflat că doar celor ale mele.
  • Am înțeles că după ce stai lângă o persoană ani de zile și ești fericit, e posibil ca fiecare s-o ia în direcții diferite, niciuna dintre cele două superioară celeilalte. Doar diferite. Asumate. Și atunci am zâmbit, în sfârșit.
  • Am descoperit că mă atrag lucrurile simple și oamenii sofisticați prin simplitatea și autenticitatea lor.
  • Am înțeles că nimeni (în afară de mine) nu e răspunzător pentru viața mea și că până acum a fost mai simplu să învinovățesc decât să-mi asum deciziile.
  • Am mai învățat că nu pot controla viața celor din jur și că fiecare e responsabil pentru hotărârile lui. Că pot fi alături de un om, dar dacă el nu vrea să fie ajutat, e doar un consum mare de energie.
  • Am descoperit, de fapt, că-mi plac oamenii: când zâmbesc, deși viața lor nu e cea mai fericită, când sunt triști pentru că li s-a întâmplat ceva grav, dar putem vorbi despre asta, chiar dacă nu e în puterea noastră să schimbăm ceva, când gesturile lor transmit mai mult decât orice cuvânt, când se bucură ca niște copii, când au curajul să-mi spună în față ce îi supără la mine.
  • Am învățat să deschid gura și să spun ceea ce simt, indiferent de consecințe. Asta mi-a luat muuult!
  • Am învățat că oamenii nu rămân pentru totdeauna în viața mea, indiferent ce aș face, și e bine să am un drum al meu.

Dacă ţi-a plăcut sau ţi s-a părut interesant acest text, mă poţi urmări şi pe Facebook Coiotul Relaxat.

Comentarii

comentarii