Cartea de metrou

Cartea de metrou

de -
0 241
jurnal coiotul relaxat

Mai demult, o cunoștință m-a întrebat văzând că am tot timpul o carte în geantă: „Ce tot cari mereu o carte după tine? Tot timpul ai o carte și o sticlă cu apă în geantă.” I-am explicat că e kitul meu de supraviețuire. Nu m-am văzut de multă vreme cu ea, că acum ar fi terifiată: mai nou am și bomboane sau biscuiți ori covrigei – în caz de forță majoră, să nu mor de foame. Apa ca apa, dar cu cartea ce să ai? De fapt, ce nu înțelegea ea era cum poți să citești în metrou sau în autobuz. Considera că lectura este pentru momentele când ești acasă, în liniște, ca să te poți concentra. Mi s-a părut că e ca atunci când spui că dacă ți-e foame, trebuie să ajungi acasă, să gătești, să așezi frumos masa și apoi să mănânci. Dacă mi-e foame și sunt pe stradă, îmi iau un covrig și nu aștept liniștea de acasă.

Revenind la cărți, pentru mine există o anumită tipologie (aoleu, de unde o fi ieșit cuvântul ăsta vineri seară) a cărții de metrou.
– Nu trebuie să fie foarte groasă, ca să-mi fie ușor s-o car: vreo 300 de pagini, cam așa. Slavă Domnului, că am citit Game of Thrones când eram acasă, într-un concediu mai lung, că altfel eram un coiot cocârjat, ca un semn de întrebare.
– Să aibă și dialoguri. Nu sunt împotriva descrierilor lungi sau a frazelor complicate, însă risc să citesc aceeași pagină vreme de două stații până o înțeleg.
– Să fie roman, pentru că dacă sunt povestiri, mă apucă frustrarea când trebuie să cobor și îmi rămân câteva pagini necitite.

Puține „reguli”, o mulțime de cărți de citit. Există și o parte amuzantă a cititului în metrou. Îmi amintesc de „Libertate” a lui Jonathan Franzen, care m-a purtat două stații în plus față de unde trebuia să cobor. De „Istoria iubirii” a lui Nicole Krauss din care mai aveam vreo 20 de pagini când am coborât și am zis că nu pot merge pe stradă fără să știu cum se termină, așa că m-am așezat pe un scaun pe peron și am dovedit-o. Sau de un Murakami pe care l-am uitat acasă și îmi venea să mă întorc (n-am făcut-o, totuși).

Și dacă sunt la partea amuzantă, în seara asta, în drum spre casă, mi-am întrebat partenerul de drum de ce nu citește și mi-a spus că i s-a terminat bateria. Am râs atât de tare, pentru că nu m-am gândit niciodată că ți se poate termina bateria la carte. Mi-a spus: „eram la 57%”. Eu, un nou hohot de răs, în timp ce dădeam pagina cărții mele. N-am nimic cu cei care citesc pe tabletă, chiar dacă par eu de modă veche și-mi place mirosul de carte nouă. Atâta vreme cât cineva citește, nu pot decât să mă bucur. În metrou, însă, mai e ceva: îmi place să trag cu ochiul la copertele celor din jur, să văd titlurile. Or, cei cu tablete nu-mi pot satisface curiozitatea de a afla ce citesc.

(Jurnal de coiot, vineri, 20 februarie)

Comentarii

comentarii

Articole similare