Înainte de a scrie orice despre roman, aș avea o primă recomandare: deschideți cartea când aveți un weekend liber în față sau când vă așteaptă o zi întreagă de lenevit în pat. Eu nu le-am avut, așa că am citit mai mult nopțile, până mi se închideau ochii. La un moment dat, într-o după-amiază, m-a sunat o prietenă, aveam treabă și i-am zis că mi-e teamă să deschid cartea unde am rămas, pentru că nu o mai pot lăsa din mână. Replica ei a fost pe măsură: „da’ ia-o și termin-o odată, e ca și cu ciocolata, până nu o termini, nu te liniștești”.

Care Santos, despre care am scris aici (şi de la care am primul meu autograf de coiot relaxat) are darul de a te purta dintr-un secol în altul, printre personaje și istorii pe care le pui cap la cap cu totul abia la sfârșitul romanului. Cartea spune mai multe povești despre cărți, despre colecționari de cărți, despre cei care le iubesc, cei care le vânează pentru afaceri sau cei care le vor ca trofee fără să fie capabili să identifice un fals de o carte veche de secole.

cronica roman Aerul pe care il respiri

Pe scurt, romanul descrie căutările unor cărți licențioase, cu gravuri erotice explicite, vechi de sute de ani, care au dispărut în mod misterios. În Barcelona secolului al XIX-lea, câteva persoane importante din oraș (anticari, bibliofili, oameni de la conducere) vor să pună mâna pe aceste cărți vechi. Mai exact, pe una dintre ele – „Mémoires secrets d’une femme publique”. Ițele acestei povești captivante sunt descurcate abia două secole mai târziu, când, în Barcelona anilor 2000, Virginia moștenește de la tatăl ei anticariatul Palinuro. Personajele se înlănțuie ca într-un puzzle, în care fiecare își are locul și rostul, descoperite abia la finalul celor 450 de pagini.

Un personaj important al cărții este Barcelona. M-am plimbat prin Barcelona de la începutul secolului al XIX-lea, când a fost ocupată de francezi, cu aceeași lejeritate cu care am hoinărit pe Rambla zilelor noastre, în căutarea unor case în care istorii trecute lăsaseră urme întortocheate. Povești de iubire, de prietenie, de trădare, de răzbunare sau de o cruzime „justificată” doar de războaie sunt legate de pasiunea pentru cărți. Mai exact, pentru o carte veche care dispare, reapare, iar se face nevăzută și, în tot acest timp, Care Santos scrie istoria unui oraș care astăzi este vizitat de milioane de turiși anual. Barcelona cea plină cu mănăstiri, cetatea cu ziduri groase din secolul al XIX-lea cu legile și oamenii ei importanți de atunci se transformă, pe parcursul romanului, într-un oraș cosmopolit, în care mobila într-un vechi anticariat se schimbă peste noapte pentru a fi în ton cu vremurile moderne.

Aș putea spune că „Aerul pe care îl respiri” este un roman istoric, iar acest lucru nu trebuie să sperie pe nimeni. Este scris ca o poveste, în care ani, întâmplări, conducători apar exact atât cât trebuie ca să nu îngreuneze lectura și să ofere multe informații și date istorice importante. Ca o paranteză, documentarea de doi ani pe care a făcut-o scriitoarea catalană este remarcabilă, deoarece a reușit să recreeze o lume care m-a făcut să descopăr cu lejeritate istoria unui oraș atât de cunoscut acum.

Mai mult decât un roman istoric, însă, este o carte despre cărți, pentru cei care iubesc cărțile, pentru cei pe care îi doare sufletul când se despart de o carte sau de întregi biblioteci așa cum este cazul aici. Sunt create personaje puternice, de la Rita, o femeie simplă, spălătoreasă, care știe
să-și poarte cu demnitate durerile cauzate de multele pierderi în viață, până la Carlota, o copilă naivă, căreia căsătoria cu un bărbat fără scrupule, șeful poliției locale a orașului, îi distruge viața. Am urmărit cu duioșie povestea de dragoste dintre Rita și italianul Filippo Brancaleone și am zâmbit citind că „Italienii inventaseră opera fără niciun efort, pentru că lângă ei îți venea să cânți de fericire.” Am admirat dragostea lui Victor Philibert Guillot pentru cărți, l-am urât pe Nestor Perez De Leon, odiosul șef al poliției locale, l-am însoțit pe tânărul Angel Brancalone în aventurile și căutările lui. Fără să mă gândesc îndelung, pot spune fără ezitare că personajul meu preferat este Carlota.

În încheiere, voi scrie câteva citate care mi-au plăcut (am obiceiul să mă opresc din citit și să pun mici semne între pagini acolo unde vreau să mă întorc să recitesc vreun pasaj):

„Sora Elisabet nu mă înțelege. Îi explic că o pagină bine scrisă te ajută să visezi. Că în romane te poți transforma în altcineva, într-o prințesă, într-o vrăjitoare, într-un om bun care-și caută o nevastă, într-o fetiță rătăcită într-o pădure uriașă.” (Carlota)

Și despre ce e vorba în romanul tău?
Există oare o întrebare mai odioasă pentru un scriitor? Despre ce e vorba? E ca și cum ai întreba despre ce e vorba în viață sau cum e lumea asta. Eu n-am fost niciodată în stare să răspund convingător la o astfel de întrebare, drept care m-am limitat la o onomatopee.”

„Viața poate fi nesatisfăcătoare sau prea alambicată, ne poate plictisi de moarte, dar rămâne mereu posibilitatea de a inventa altceva care să ne facă mai fericiți. Asta facem noi, scriitorii, mai mereu: scriem ca să scăpăm.”

„Nostalgia este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru că am fost fericiți.”

„1841, decembrie. M-am predat modei: mi-am cumpărat un pardesiu. N-are sens să te opui, până la urmă tot te supui. Când mi-l pun, parcă sunt un personaj aiurit dintr-o gravură străină. E drept că te apără mai bine decât mantia, căci a avea mâneci și nasturi, e un mare avantaj, mai ales în zilele cu vânt și ploaie.” (Angel Brancaleone)

„Scrisul e singurul leac împotriva uitării.” (Carlota)

„Dragostea de cărți a cuiva se vede prin ce face când rămâne singur cu ele. Angel Brancaleone s-a apropiat de rafturi și a început să citească tilurile de pe cotoare. Îndelung, analizând, tăcut precum un vânător la pândă. Curios să afle cât mai multe despre cel ce adunase volumele, căci nimic nu-ți dezvăluie mai multe taine ale unui om decât să-i privești biblioteca.”

Cartea este publicată de editura Humanitas.

Comentarii

comentarii

2 COMENTARII

Comments are closed.